A şasea cale

Povestire din volumul „Gheorghe, un om special”

Toma se lăsa scăldat de pulsul frenetic al vieţii, pe care îl simţea ca pe o şoaptă a lui Dumnezeu în micuţa sa grădină personală din Napoli. Un bondar îi trecu prin faţa ochilor făcîndu-l să se gîndească la chintesenţa celor cinci căi în care îl găsise pe Dumnezeu. Zborul greoi şi cumva stîngaci al insectei, bîzîitul său inegal erau cu toate efecte, ale căror cauze ducea spre El.

Îşi privi mîinile obosite şi se întrebă dacă pata de cerneală care îi urîţea unghia arătătorului stîng era o cauză sau un efect... Amîndouă, evident. Era cauza acestui gînd şi efectul neîndemînării provocate de alt gînd, pricinuit de adîncirea în scrierea lucrării sale fundamentale, opera care avea să îi încununeze exietenţa. Încîntat de înlănţuirea descoperită se hotărî să mai zăbovească pentru cîteva minute, pentru a se bucura de soarele neaşteptat de cald pentru luna aceea de primăvară.

Nu se mai aştepta la nimic spectaculos de la viaţă. Era convins că menirea sa pe Pămînt fusese în mare măsură împlinită şi că tot ceea ce urma nu erau decît efecte minore ale împlinirii menirii sale tainice. Făcuse pace între Dumnezeul în care credea cu atîta fervoare şi Aristotel, omul pe care îl admira cu ardoare. După ce împlinise o asemenea lucrare, ar fi fost o trufie să creadă că îl mai aştepta ceva la fel de măreţ.

De după zidul grădinii se auziră un zgomot înfundat şi, imediat, cîteva vorbe pe care călugărul nu le înţelese. Pe zid apăru mai întîi vîrful unui pantof ciudat, cu botul întors ca un condur din cei mai scumpi, dar care părea a fi făcut dintr-un fel de gutapercă albă. Toma se ridică în picioare şi se apropie de zid. Preocupat să ocolească tufa de trandafiri pe care o iubea atît de mult, nu urmări mişcările de pe zid şi se trezi în faţă cu un tînăr imberb, cu mult mai înalt decît el.

Intrusul purta o pereche de pantaloni strînşi pe picior şi o tunică uşoară, cu mîneci scurte şi care nu avea nici un nasture sau cusătură la vedere. Pe piept erau scrise cu roşu cîteva litere care trebuie să fi însemnat ceva de bună seamă în limba în care se auziseră sudalmele, ceva mai devreme...

– În sfîrşit, zise tînărul într-o latină cu accent ciudat.

Călugărul se mulţumi să îl cîntărească din priviri. Deşi era mai înalt, nu părea să reprezinte cine ştie ce ameninţare fiindcă era cu mult mai slab decît el, iar obrazul neted arăta că are şi o vîrstă destul de fragedă.

– Sîntem aici sub protecţia lui Dumnezeu şi, dacă ai gînduri vrăjmaşe, să ştii că mînia Lui se va pogorî asupra ta...

– Eşti Toma?

– De unde ştii numele meu?

– Te caut de cîteva zile. Ştiam că eşti aici, dar fraţii de la poartă nu m-au lăsat să intru ieri.

Toma îşi aminti brusc. Fraţii benedictini îi spuseseră că însuşi Diavolul se arătase în afara mănăstirii lor şi că încercase să îi ispitească arătîndu-le imagini de schelete ce izvorau dintr-o cutie. Numai prezenţa de spirit de care dăduse dovada Anselmo le permisese să se retragă în mănăstire şi să ferece uşile grele de la intrare.

– Tu eşti deci arătarea diavolească...

– Nu se poate! pufni băiatul. În primul rînd că nu sînt o arătare diavolească. Nu numai că sînt om ca şi tine, dar mă şi cheamă tot Toma. De fapt Thomas...

– Eşti din ţinuturile Britaniei.

– Cam aşa ceva, dădu vag din mînă tînărul. De fapt, sînt de dincolo de Ocean, de pe un continent colonizat de urmaşii englezilor...

– Vorbeşti în dodii.

– Nu chiar, dar nu are nici o importanţă, zise tînărul. Uite ce e... nu prea am timp. Aseară am greşit fiindcă i-am scanat pe paznici. Mi-era frică să nu fie înarmaţi, iar ei şi-au văzut scheletele pe ecranul...

– Vorbeşti în dodii, repetă Toma, care puse privirea în pămînt, agitîndu-şi între degete rozariul. Prin ce mijloace diavoleşti poate un om să-şi vadă oasele din corp?

Tînărul dădu să spună ceva dar se opri, păru că se gîndeşte la ceva şi apoi zise dintr-o suflare.

– Am venit să-ţi spun că ai avut dreptate...

– Am avut? De ce la trecut?

– Iartă-mă, nu mi-am dat seama.... Ceea ce vreau să-ţi spun este că ideile tale despre lanţul cauzal la capătul cărora e situat Dumnezeu sînt adevărate. Lor li s-au alăturat mulţi învăţaţi...

– Serios? Cine? întrebă călugărul cu însufleţire.

– Mi-e greu să ţi-i numesc.

– Sînt de pe continentul acela...

– Da. Cert e că toţi te recunosc ca pe un mare învăţat şi ei m-au trimis pe mine să îţi pun o întrebare.

Toma ezită. Era limpede pentru el că băiatul minte, că nu îi spune tot ceea ce era de spus. Avea chiar senzaţia neplăcută că este tratat cu condescendenţă, ca şi cum nu ar fi fost creditat cu capacitatea de a înţelege întreaga situaţie.

– Nu te cred. Minţi! îl acuză brusc călugărul.

Ca şi cum vorbele lui Toma ar fi aruncat un şuvoi de apă rece asupra lui, tînărul se opri şi îşi scutură capul. Continuă să mestece ceva şi îl privea cu ochii îngustaţi. Cuprins brusc de un fior, Toma încercă să vadă dacă hainele strîmte ale celuilalt ar fi putut ascunde vreo sabie sau vreun pumnal.

– M-au prevenit! zise Thomas într-un tîrziu. Mi-au spus că eşti mult prea inteligent pentru a nu fi curios. Am să-ţi explic, dar să nu mă acuzi...

– Dacă pronunţi vreo erezie, nu voi ezita să încerc să te pedepsesc chiar dacă asta înseamnă că îmi voi da suflarea luptîndu-mă cu tine.

– Ţi-e frică de mine, rîse Thomas. Dumnezeule, dar cred că eşti de două ori mai greu decît mine. Ceea ce e tulburător, să ştii. Fiindcă nu cred că burdihanul acela ţi s-a rotunjit în timpului postului.

Toma se înroşi şi întoarse privirea, părînd ofensat.

– Bine, uite cum stă treaba...

La mijlocul istorisirii, călugărul simţi nevoia să stea jos. Asculta o poveste care fusese în chip evident ticluită de oameni cu mult mai inteligenţi decît cel care o spunea acum. Oameni care îl cunoşteau bine, care îi citiseră cărţile în amănunt şi ştiau despre el mai mult decît ar fi putut să ştie oricine. Chiar şi numai aceste lucruri l-ar fi convins de adevărul spuselor băiatului. Proba zdrobitoare fusese însă imaginea unui mormînt în care numele său apărea ca fiind sanctificat. Iar Toma nu se îndoise niciodată că pacea între Dumnezeu şi Aristotel putea fi înfăptuită numai de un sfînt, predestinat să împlinească lucrările Domnului, aşa cum preafericitul Augustin obişnuia să creadă. Nu se îndoise niciodată în sinea lui că avea să fie canonizat, deşi nu mărturisise nimănui lucrul acesta.

Thomas susţinea că este un sol dintr-un viitor în care oamenii ajunseseră să contopească începuturile ştiinţei cu cele ale credinţei şi să creadă că tot ceea ce este apăruse ca urmare a unui act de voinţă, după care lucrurile se succedaseră pe cale de consecinţă, fără ca intervenţia Domnului să fie una materială. O asemenea recunoaştere îl tulbura pe Toma, îl făcea să guste o senzaţie cu care nu se mai întîlnise niciodată şi care era esenţialmente păcătoasă, fiindcă nimic cucernic nu i-ar fi putut stîrni un asemenea soi de plăcere.

– Ţi-am spus toate astea fiindcă ne-am gîndit să îţi oferim ceva în schimbul ajutorului pe care ţi-l cerem...

– Şi dacă nu te-aş fi crezut?

Thomas zîmbi.

– Aveam şi varianta în care îţi negam învăţăturile.

– Cum puteţi face asta? Doar spuneai...

– În multe feluri. Ceea ce ţi-am spus despre timpurile mele nu e unanim acceptat. Există oameni care cred şi pot demonstra cu uşurinţă că lanţul cauzal se poate înnoda extrem de simplu şi alţii care susţin că timpul nu e decît un fel de proiecţie a minţii noastre şi că întreaga construcţie intelectuală care a plecat de la tine este de fapt expresia propagării în sens invers pe scara temporală a unor cauzalităţi complexe...

Toma se gîndi profund o vreme la ceea ce spusese tînărul şi hotarî să amîne examinarea în amănunt a acelor idei.

– Dar cu ce vă pot ajuta eu, de vreme ce înţeleg că vă bucuraţi de experienţa aproape a unui mileniu de gîndire, în care cu siguranţă au trăit şi oameni mai înţelepţi decît mine?

– Cei care m-au trimis nu sînt convinşi de lucrul acesta. Ei cred că soluţia la problema care îi frămîntă poate să fie ascunsă undeva în mintea ta.

Călugărul trase adînc aer în piept.

– Şi care e problema asta?

– Am reuşit să creăm un fel de minte mecanică, zise Thomas repede şi aproape că închise ochii în aşteptarea izbucnirii celuilalt.

– M-am gîndit ades la posibilitatea asta, zise repede Toma, uimindu-l pe tînărul său musafir. Îţi dai seama că o asemenea minte nu poate fi decît un simulacru, că ea poate doar să mimeze...

– Exact! Am pus la punct o minte capabilă să ducă pînă la extrem lanţuri cauzale complexe, de genul celor pe care îţi place atît de mult să le admiri.

Călugărul medită o clipă şi apoi zise mirat:

– Trebuie să aibă dimensiuni colosale!

– Nu. E ceva mai mică decît cartea ta de rugăciuni, zîmbi tînărul. Dar asta nu are nici o importanţă. Ea poate duce pînă la extrem consecinţele a miliarde de fiinţe şi fenomene...

– Ştiu! îl întrerupse Toma. Îl căutaţi pe Dumnezeul minţii ăsteia.

Tînărul îl privi încurcat.

– Nu chiar. Cei care m-au trimis înclină să creadă că procesul prin care în creierul uman se naşte o idee nouă e similar cumva cu ceea ce s-a întîmplat în primul moment, în cel în care Dumnezeu a cerut să se facă lumină. Pentru ca mintea noastră mecanică să devină cu adevărat folositoare, ea trebuie să aibă idei şi nu doar să continue la infinit calculul unui lanţ de consecinţe...

Toma îşi frecă barba deasă, care în ciuda vîrstei sale îşi păstrase în mare parte culoarea neagră.

– Tot nu înţeleg în ce fel v-aş putea ajuta?

– Noi credem că un om obişnuit să judece totul în lanţul cauzalităţii aşa ca tine e cel mai potrivit să ne spună ce eveniment poate provoca pe termen lung o serie de asemenea discontinuităţi. Cu alte cuvinte, vrem să învăţăm mintea mecanică să aibă idei. Ce crezi că ar trebui să facem?

– Numai Dumnezeu poate face aşa ceva...

– Dar dacă El a făcut deja şi noi nu ştim exact ce anume să alegem...

– Şi asta e tot la mîna Sa. Căile Domnului sînt...

– Spune-mi atunci ce crezi că l-a motivat pe Dumnezeu să creeze universul? Ce a dorit el? Cum i-a venit ideea?

Brusc, bucata de material translucid de la încheietura mîinii tînărului începu să piuie strident, emanînd în acelaşi timp o lumină roşie. Toma tresări şi îl privi întrebător pe Thomas.

– Nu mai am prea mult timp. Aş vrea să-mi răspunzi, dacă se poate. Sau măcar să scrii într-o lucrare un text care să mă lămurească atunci cînd ajung în timpul meu.

– Nu ştiu ce să-ţi spun... Eu cred că gîndirea umană este un dar de la Dumnezeu, e felul său de a ne deosebi de dobitoace. Ai dreptate, poate că ideile sînt asemenea primei voinţe a Domnului, dar nu văd ce asemănare poate fi între El şi mintea ta mecanică. Deşi...

Toma nu apucă să-şi termine ideea. Imaginea tînărului din faţa sa păli brusc şi se stinse. Călugărul închise ochii şi rosti fără grabă o rugăciune. Rămase apoi o vreme privind tufa de trandafiri.

Se ridică de pe băncuţa lui de piatră abia multe ore mai tîrziu, ferm hotărît să nu mai scrie nimic, să-şi lase opera neterminată. Găsise şi o a şasea cale, dar ea nu trebuia dezvăluită. Cel puţin nu pînă omenirea nu ajungea în vremea din care venise tînărul acela. Şi nici chiar atunci, el unul nu vedea nici un folos din calea a şasea de a-l descoperi pe Dumnezeu.

Pentru el însă, totul era clar. Lanţul cauzal în care crezuse atît de mult putea fi înnodat. Asistase chiar el la un asemenea eveniment. Putuse vedea cum tînărul călca pe bondarul pe care îl urmărise ceva mai devreme. Moartea gîzei aceleia avea să aibă urmări care nu putea avea nici o legătură cu ordinea dorită de Dumnezeu. Asta numai dacă nu cumva solul acela fusese trimis de însuşi Dumnezeu, ceea ce, desigur, ar fi schimbat totul. Sau, mai bine zis, ar fi lăsat ordinea divină aşa cum o ştiuse Toma dintotdeauna. Dar ipoteza asta îl ducea la gînduri dintre cele mai ciudate.

De ce să fi vrut Dumnezeu ca el să afle că în viitor urma să fie inventată o minte mecanică, una care să poată duce la bun sfîrşit calculele unei cauzalităţi infinite. Răspunsul era unul singur: fiindcă dorea să îi atragă arenţia că El nu poate fi găsit în toate nimicurile care se întîmplă zi de zi, că adevărata lui esenţă e în cu totul altă parte decît o căuta biserica care îi ura atît de mult pe vechii greci. Ştia însă că nimeni nu avea să accepte o asemenea viziune. El unul însă nici nu putea să mintă cu bună-ştiinţă despre Dumnezeul său. Se simţea obosit...

Şi mai era o posibilitate la care încerca să nu se gîndească, dar care îi revenea mereu în minte. Şi dacă mintea aceea mecanică învăţa să aibă idei, decidea într-o zi să inventeze din ea însăşi un univers? Cum ar fi gîndit Toma din acel Univers, şi, mai ales cine ar fi fost Dumnezeul acelei lumi? Iar dacă lucrul acela era posibil, de unde ştia Toma că el nu este decît o consecinţă într-o asemenea minte mecanică, iar Dumnezeul lui e situat dincolo de o graniţă pe care el nu o va putea străbate niciodată?

• • •

– Profesore, ca să fiu sincer mă aşteptam la mult mai mult! Nu mi s-a părut...

– Thomas, ţi-am spus, Toma D’Aquino a fost una dintre cele mai strălucite minţi ale omenirii. Faptul că în treizeci de minute nu a reuşit să rezolve o problemă atît de complexă ca ideile unei inteligenţe artificiale nu spune nimic...

– Da, dar v-aţi pus atîtea speranţe.

– E drept, zîmbi trist profesorul. Cred că pînă la urmă o să aplic soluţia pe care mi-ai sugerat-o tu: un grad de aleatoriu în tolerarea erorilor, combinată cu creşterea stabilităţii generale a sistemului.

Thomas îşi scuipă guma de mestecat nimerind exact coşul şi îndulcind cu un zîmbet privirea acuzatoare a profesorului.

– Păi nu e asta pînă la urmă şi cea mai evidentă dintre concluziile experimentului nostru? Deşi am călătorit în timp, realitatea prezentă nu pare să se fi schimbat cu mare lucru. Adică Toma tot nu şi-a mai terminat cartea, mărturiile despre experienţa sa mistică secretă sînt în continuare documentate. Totul e la locul său... Ah, drace!

Thomas se repezi spre un mic arzător cu care atacă frenetic un bondar în timp ce profesorul îl privi terifiat. După o luptă scurtă, în care fu cît pe ce să incendieze raftul cu cărţi, tînărul birui insecta, care se prăbuşi cu un pocnet înfundat pe podea.

– De unde dracu’ a apărut bondarul ăsta? se miră profesorul.

– Cine ştie! De mic m-au scîrbit. Uite la ăsta ce burtă are! Cred că a înghiţit o vrabie întreagă...

Volumul poate fi comandat aici.