Arta de a te descurca

Rădăcinile levantine ale unei virtuți naționale

Se spune despre români că sunt descurcăreți. Formula are ceva ambiguu: poate însemna inteligență practică și adaptabilitate, dar și ocolirea regulilor atunci când acestea par incomode sau inutile. În funcție de ton, ea poate fi compliment sau reproș. Dacă vrem însă să înțelegem fenomenul fără moralism și fără autoflagelare, trebuie să-l privim istoric, ca pe rezultatul unei suprapuneri de contexte care au modelat comportamentele colective. „Descurcăreala” nu este o esență, ci o adaptare repetată la un anumit tip de mediu.

Cultura relației

Un prim strat al acestei adaptări vine din cultura relațională a spațiului în care am evoluat. România nu este Levant în sens geografic strict, dar a fost timp de secole conectată la un model social specific imperiilor premoderne din estul Mediteranei și din Balcani, unde legea exista, însă aplicarea ei era mediată de relații sau de practica informală a primirii și oferirii de daruri. Rețelele de rudenie, patronajul, intermedierea și reputația funcționau ca infrastructură socială reală, adesea mai eficientă decât norma abstractă. Într-o lume multiculturală și imperială, flexibilitatea era necesară pentru stabilitate.

Într-un asemenea cadru, a ști „pe cine trebuie” nu era perceput ca abatere morală, ci ca formă de competență socială. Relația preceda regula, iar supraviețuirea depindea de capacitatea de negociere. Reflexul nu dispare odată cu apariția statului modern; el rămâne în memoria socială și continuă să modeleze comportamentele cotidiene. Cultura relațională poate genera solidaritate și cooperare, dar poate aluneca și în clientelism atunci când regula impersonală nu este suficient de solidă pentru a se impune singură.

Modernizarea accelerată

Secolul al XIX-lea aduce o modernizare rapidă și ambițioasă. Sunt introduse codurile juridice occidentale, administrația centralizată, legea abstractă și uniformă într-o societate încă predominant rurală și comunitară. Statul încearcă să recupereze decalaje istorice prin import de instituții, însă internalizarea lor socială necesită timp. Se creează astfel o tensiune între norma impersonală, de inspirație franceză, care i se impune cetățeanului de rând și reflexele relaționale deja consolidate.

În acest spațiu de fricțiune, felul în care te descurci devine mecanism de ajustare. Legea este respectată formal, dar adaptată practic; procedura există, dar este ocolită atunci când pare prea rigidă sau ineficientă. Asta nu semnalizează o revoltă împotriva normei, ci o negociere tacită cu ea. Când forma juridică precede fondul social, apare un teritoriu intermediar în care improvizația funcționează ca soluție de echilibru.

Secolul penuriei

Secolul XX adaugă un element decisiv: penuria și instabilitatea. Războaiele și comunismul construiesc un sistem în care regula oficială nu garantează accesul la resurse. Pentru a obține o locuință, un serviciu medical sau un post mai bun, oamenii apelează la relații și aranjamente. Se consolidează dubla morală: conformare declarativă și adaptare practică. „Descurcăreala” devine competență vitală într-un mediu impredictibil.

Chiar și astăzi, reflexul persistă în forme minore, aparent inofensive. Parcarea „doar cinci minute” pe avarii, telefonul dat unei cunoștințe care rezolvă mai repede decât procedura online sau meșterul care „se descurcă” fără autorizație pentru că știe pe cineva par variante rapide și eficiente. Împreună însă, ele subminează regula și erodează încrederea colectivă.

Emigrația și testul meritocrației

După 1989, prima mare formă de „descurcăreală” colectivă a fost plecarea. Emigrația nu a fost inițial un manifest pentru meritocrație, ci o soluție pragmatică la instabilitate și salarii mici. Rețelele de rude și prieteni au funcționat ca infrastructură de transfer: cineva pleca, apoi îl chema pe altcineva. Cultura relațională nu a dispărut, ci s-a extins dincolo de granițe.

Paradoxul devine evident atunci când același român care ocolește regula acasă o respectă riguros în Germania sau în Marea Britanie. Diferența nu este una de morală subită, ci de context instituțional. Într-un sistem predictibil, cu sancțiuni clare și aplicate constant, șmecheria devine inutilă și riscantă, iar adaptarea ia forma conformării. Faptul că milioane de români funcționează fără dificultate în astfel de sisteme sugerează că problema nu este o incapacitate culturală definitivă, ci un comportament modelat de mediu.

Libertatea de circulație introduce însă o ambivalență nouă. Cei care preferă sisteme meritocratice pot pleca, reducând presiunea internă pentru reformă. În același timp, contactul cu instituții funcționale schimbă așteptările și standardele celor care revin sau rămân conectați la spațiul occidental. România se plasează astfel între două dinamici: adaptarea internă și relocarea externă.

Nu suntem nici condamnați la „descurcăreală”, nici pregătiți pentru o transformare bruscă. Ea a fost, de-a lungul istoriei, o strategie de supraviețuire și o formă de inteligență adaptativă, aplicată într-un mediu instabil. Schimbarea nu va veni din apeluri morale, ci din stabilitate instituțională: atunci când regula este aplicată egal și devine predictibilă, improvizația își pierde sensul. Până atunci, rămânem într-o ambivalență lucidă: știm să ne adaptăm, știm să plecăm, știm să respectăm regula atunci când ea funcționează. Întrebarea nu este dacă ne vom schimba radical ca persoane, ci dacă, împreună, vom construi un context în care să nu mai fie nevoie să ne descurcăm împotriva regulii, ci împreună cu ea.