Când identitatea devine teză

Despre schimbarea de gen și de rasă în filme și televiziune

Există un moment în dezvoltarea oricărei culturi în care ficțiunea încetează să mai exploreze lumea și începe să o corecteze. În acel punct, povestea nu mai funcționează ca laborator simbolic sau ca divertisment, ci ca instrument de modelare a realității. Cultura pop occidentală pare să fi ajuns exact aici: într-o fază în care identitatea nu mai este un element al narațiunii, ci scopul ei declarat.

Schimbările de gen sau rasă ale personajelor din filme și seriale nu sunt, prin ele însele, o problemă. Istoria teatrului, a literaturii și a mitului e plină de asemenea mutații fertile. Problema apare atunci când schimbarea nu creează tensiune și nu restructurează tema, ci rămâne un gest exterior poveștii, uneori chiar ostil logicii ei și, de cele mai multe ori, e vehicul pentru propagandă.

Ceea ce urmează nu este un rechizitoriu, ci o analiză de coerență bazată pe zece exemple, alese strict în ordinea în care mi-au venit în minte: când anume schimbarea a ajutat narațiunea, când a lăsat-o neutră și când a slăbit-o.

Twist (Sky Cinema, 2021)

În filmul Twist (2021), o transpunere contemporană, stilizată, cu elemente de heist movie, Oliver Twist rămâne un adolescent alb (interpretat de Raff Law), însă două personaje centrale sunt radical schimbate: Bill Sikes devine femeie (Lena Headey), iar Artful Dodger devine atât femeie cât și rasial diferit (Rita Ora).

Problema nu este, în acest caz, încălcarea unui realism victorian, fiindcă filmul îl abandonează explicit, ci faptul că funcțiile narative ale personajelor rămân cele dickensiene, fără a fi rescrise pentru noul context identitar. Bill Sikes continuă să concentreze violența coercitivă și dominația prin frică, rol care, în universul original, era inseparabil de o masculinitate brutală; schimbarea de gen nu este tematizată și nu produce o logică alternativă de putere. În mod similar, Artful Dodger rămâne figura carismatică a supraviețuirii prin adaptare, fără ca schimbarea de gen și rasă să fie integrată într-o nouă dinamică socială sau simbolică.

Rezultatul nu este scandalos, ci steril: lumea lui Dickens este redusă la un decor recognoscibil, folosit ca brand, iar identitatea devine un marker estetic, nu un mecanism social sau narativ. Filmul nu devine mai profund prin aceste schimbări, ci mai fragil, tocmai pentru că nu decide dacă spune o poveste nouă sau reutilizează una veche cu piese rearanjate.

Dune (film, 2021)

Liet-Kynes este planetologul imperial pe Arrakis, mediator între Imperiu și o planetă strategică, personaj-pivot al tensiunii dintre exploatarea politică și adevărul ecologic. În filmul lui Denis Villeneuve, personajul este reinterpretat ca femeie de culoare (Sharon Duncan-Brewster), în timp ce în romanele lui Frank Herbert Kynes este un bărbat, reprezentant oficial al autorității imperiale și moștenitor al unei viziuni ecologice care îl apropie treptat de fremeni.

Într-un univers explicit feudal, patriarhal și ierarhic, o asemenea funcție, cu autoritate asupra Casei Harkonnen și a Casei Atreides și cu acces la structurile Imperiului, nu ar fi putut fi asumată de o femeie fără ca acest fapt să devină o temă narativă majoră, cu consecințe asupra legitimității, autorității și raporturilor de putere. Filmul nu transformă această ruptură într-un subiect, ci o ignoră. Drept urmare, Kynes își pierde ambiguitatea ideologică centrală din textul romanului: aceea de expert imperial prins între loialitatea față de un sistem extractiv și fidelitatea față de un adevăr ecologic incompatibil cu acel sistem. Nu este un eșec dramatic, dar este o aplatizare a conflictului intelectual care făcea personajul esențial.

Queen Cleopatra (docudramă Netflix, 2023)

Cleopatra VII Philopator a fost ultima regină a dinastiei ptolemeice, figură politică a lumii elenistice, a cărei legitimitate deriva dintr-o genealogie și o identitate culturală precise, greco-macedonene, într-un context dominat de competiția cu Roma imperială. În docudrama Netflix Queen Cleopatra (2023), personajul este interpretat de Adele James și reprezentat ca regină africană de culoare, într-un produs care se prezintă explicit ca reconstrucție istorică, nu ca ficțiune.

Într-un asemenea context, identitatea nu poate fi însă simbolică sau negociabilă, ci instrument concret de putere diplomatică, utilizat în propaganda dinastică, în relația cu elitele romane și în legitimarea autorității interne. Originea Cleopatrei nu este un detaliu cosmetico-ideologic, ci un element structural al modului în care ea a domnit și a fost percepută de contemporani.

În acest caz, cea mai mare problemă este faptul că produsul se revendică drept docudramă, iar schimbarea nu mai funcționează ca interpretare sau metaforă, ci se dorește adevăr absolut. Rezultatul este nu doar un produs mai slab artistic, ci unul care compromite pactul de încredere cu spectatorul. La fel de adevărat este că nici Liz Taylor nu a fost o alegere inspirată pentru același rol, dar filmul ei era ficțiune, iar ideea distribuirii ei a fost legată de frumusețea legendară a actriței.

Anne Boleyn (film, 2021)

Anne Boleyn a fost figura centrală a unei rupturi istorice majore: Reforma engleză, separarea de Roma și redefinirea raportului dintre putere, religie și corpul feminin. În miniseria Anne Boleyn (2021), personajul este interpretat de Jodie Turner-Smith, fiind supus unei schimbări rasiale deliberate, într-o producție care se revendică drept dramă istorică reinterpretată.

În Anglia Tudorilor însă, corpul reginei este simultan simbol politic, garanție dinastică, templu al purității și instrument teologic; legitimitatea nu derivă din „rasă” în sens modern, ci din sânge nobil, alianțe, fertilitate și continuitate dinastică. Monarhia engleză nu a insistat niciodată pe „puritate rasială”, ci pe legitimitate genealogică și confesională; identitatea etnică, ca atare, nu a constituit un criteriu explicit de excludere.

Tocmai de aceea, schimbarea rasială din serial nu contrazice frontal logica istorică a monarhiei britanice, dar modifică registrul de lectură. Scenariștii tratează această schimbare ca pe o parabolă universală despre putere și vulnerabilitate, fără a o ancora clar într-o convenție simbolică asumată, explicată publicului larg. Rezultatul nu este neapărat mai slab, ci ambiguu: nici reconstituire istorică propriu-zisă, nici metaforă declarată până la capăt.

House of the Dragon (serial TV HBO, 2022–)

Corlys Velaryon, supranumit „Șarpele Mării”, este capul celei mai bogate și mai vechi familii valyriene după Targaryeni, într-o lume obsedată de sânge, puritate, descendență și legitimitate dinastică. În serialul House of the Dragon, personajul este interpretat de Steve Toussaint, casa Velaryon fiind prezentată explicit ca familie de culoare, în contrast cu linia Targaryen.

Într-un asemenea univers, în care statutul politic derivă din genealogie și alianțe matrimoniale, diferența vizuală a casei Velaryon devine inevitabil o problemă genealogică, chiar dacă narațiunea evită să o ancoreze explicit în termeni rasiali. Westeros nu operează cu concepte moderne de rasă, dar funcționează obsesiv cu ideea de sânge „adevărat”, moștenire și recunoaștere legitimă. Paradoxal, această schimbare pare că ajută narativ, clarificând anxietatea din jurul succesiunii și suspiciunile privind filiația. Ea a declanșat însă reacții publice violente tocmai pentru că atinge miezul mitului: ideea că sângele nu este doar biologie, ci destin.

The Rings of Power (serial TV Prime Video, 2022–)

Universul tolkienian este construit pe memorie rasială, genealogie, migrații și legătura organică dintre pământ, sânge și devenire, fiecare rasă și fiecare popor fiind legate de o geografie precisă și de o istorie mitică proprie. În The Rings of Power, mai multe personaje sunt reinterpretate rasial, cel mai vizibil fiind Arondir, un elf de pădure interpretat de Ismael Cruz Córdova, alături de alte exemple de diversitate etnică în rândul elfilor, piticilor și oamenilor.

Problema nu este existența diversității în sine, ci faptul că serialul nu o ancorează în logica internă a lumii. În absența unei explicații geografice, istorice sau mitologice (migrații, ramuri diferite ale elfilor, influențe regionale sau accidente genealogice) diferențele etnice rămân exterioare, neintegrate în mecanismul prin care Tolkien și-a construit universul.

În lipsa acestor rădăcini interne, lumea își pierde densitatea mitologică și riscă să devină decor generic fantasy. Problema nu este diversitatea, ci faptul că ea nu aparține lumii.

Throne of Blood (film, 1957)

Macbeth este un personaj al istoriei și mitologiei scoțiene medievale, integrat de Shakespeare într-o lume feudală europeană marcată de succesiune și legitimitate. În filmul Throne of Blood (1957), regizat de Akira Kurosawa, povestea este transpusă integral în Japonia feudală, iar Macbeth devine Washizu Taketoki, un samurai japonez, interpretat de Toshiro Mifune.

În acest caz, schimbarea radicală de spațiu, cultură și identitate nu produce o ruptură de verosimilitate, deoarece structura mitului este păstrată, iar noul context este unul coerent. Japonia feudală funcționează pe aceleași mecanisme narative ca Scoția medievală: loialitate vasalică, onoare militară, succesiune, trădare și legitimitate prin sânge. Identitatea nu este înlocuită arbitrar, ci reancorată într-un sistem echivalent de valori și instituții.

Filmul nu pretinde fidelitate istorică față de Scoția și nici nu maschează transpunerea ca reconstrucție; dimpotrivă, o asumă complet ca retraducere culturală. Drept urmare, publicul nu reacționează visceral, pentru că mitul nu este corectat, ci mutat integral într-un alt spațiu logic. Identitatea nu devine teză, ci instrument de reconstrucție a mesajului.

Interview with the Vampire (serial TV AMC, 2022–)

Louis de Pointe du Lac este un vampir definit de melancolie și conștiință morală, personajul prin care universul creat de Anne Rice explorează vampirismul ca traumă, nu ca triumf al puterii. În serialul AMC Interview with the Vampire (2022–), Louis este reinventat ca bărbat de culoare, fiind interpretat de Jacob Anderson, iar acțiunea este mutată într-un context social explicit marcat de rasă, sclavie și segregare în America începutului de secol XX.

Această plasare nu contrazice logica lumii, ci o amplifică. Vampirismul capătă o ancorare istorică concretă: relațiile de putere dintre Louis și Lestat se suprapun peste ierarhii sociale reale, iar vina personajului nu mai este doar metafizică, ci și istorică. Identitatea nu rescrie mitul, ci îi adaugă un strat de densitate morală. Aici schimbarea funcționează exemplar: identitatea nu este teză, ci combustibil narativ. Serialul își asumă consecințele transformării și le integrează în arhitectura poveștii. Produsul nu este doar diferit de sursă, ci, din punct de vedere dramatic și tematic, fără îndoială mai bun.

Reinterpretarea prințeselor Disney: Ariel și Albă ca Zăpada

Ariel (The Little Mermaid) și Albă ca Zăpada (Snow White) sunt personaje de basm construite într-un registru simbolic simplu, în care identitatea nu are funcție politică sau genealogică, ci servește un parcurs moral și inițiatic. În adaptările recente, Ariel este interpretată de Halle Bailey, iar Albă-ca-Zăpada de Rachel Zegler, ambele cazuri implicând schimbări rasiale deliberate față de iconografia clasică Disney și față de folclorul medieval european.

În aceste universuri, schimbarea nu produce o ruptură de verosimilitate internă, deoarece basmul nu funcționează pe logică de sânge, descendență sau legitimitate, ci pe convenții morale flexibile. Problema nu este schimbarea de reprezentare, ci rescrierea funcției narative: personajele sunt activiste feministe, atât în film cât și în viața reală. Conflictul inițiatic este înlocuit cu o afirmație identitară explicită. Rezultatul nu este reacția viscerală și zgomotoasă întâlnită în cazurile Dune sau Westeros, ci dezinteresul. La limită, publicul a acceptat schimbarea rasială, dar nu și demontarea poveștii.

Troy: Fall of a City (serial TV BBC / Netflix, 2018)

Ahile este eroul central al mitologiei homerice, figură fondatoare a imaginarului grecesc, a cărui identitate este inseparabilă de descendența eroică și de apartenența culturală la o lume care funcționează explicit pe linia sângelui și a gloriei moștenite. În serialul Troy: Fall of a City (2018), Ahile este interpretat de David Gyasi, fiind supus unei schimbări rasiale deliberate, într-o producție care se prezintă ca adaptare dramatică a mitului.

În logica internă a lumii homerice, identitatea lui Ahile nu este un atribut secundar, ci mecanism narativ central: statutul său derivă din filiația divină, din apartenența la un neam precis și din recunoașterea acestui fapt de către ceilalți eroi. Spre deosebire de basm, aici identitatea nu este simbolică, ci structurală, pentru că legitimitatea eroică funcționează genealogic, nu moral.

Serialul nu rescrie însă lumea pentru a integra consecințele acestei schimbări, ci păstrează intact cadrul mitologic. Drept urmare, diferența identitară rămâne exterioară, neasumată diegetic. Reacția publicului nu a fost una de dezinteres, ca în cazul prințeselor Disney, ci una viscerală, tocmai pentru că intervenția atinge miezul mitului: ideea că eroismul este transmis prin sânge și memorie colectivă.

Reacția publicului la această serie de rescrieri în cheie ultraprogresistă a miturilor și a capodoperelor literare este viscerală și violentă nu pentru că audiența ar fi, în bloc, rasistă sau sexistă, ci pentru că instinctul de verosimilitate este mai puternic decât orice ideologie explicită. Spectatorul poate accepta aproape orice schimbare, atâta timp cât lumea ficțională continuă să-și respecte propriile reguli interne. Conflictul apare în momentul în care aceste reguli sunt suspendate, iar identitatea începe să înlocuiască construcția, nu să o susțină. De aceea, reacțiile cele mai dure nu apar în cazul basmelor sau a parabolelor morale, ci în universuri feudale, mitologice și genealogice, precum Dune, Middle-earth sau Westeros. Acolo, sângele, linia și continuitatea nu sunt simple detalii de decor, ci materia însăși a poveștii: mecanismele prin care funcționează puterea, legitimitatea și sensul. Când intervenția identitară atinge exact acest miez structural, publicul nu reacționează ideologic, ci mitologic, respingând o lume care nu mai știe după ce legi există.