Curtea de la etaj

Gânduri despre balcoanele închise cu cornier

Balconul închis al blocului comunist nu a fost doar o abatere de la arhitectură și nici o improvizație estetică a tranziției. Era locul în care România rurală, mutată brutal sau treptat la oraș, a refuzat să dispară. În spatele geamurilor prinse în cornier, al sticlei simple fixate cu chit, al rafturilor de lemn, al damigenelor, al sacilor de cartofi, al borcanelor de zacuscă și al merelor învelite în ziare se află o istorie mai adâncă decât pare. Balconul devenise curtea de la etaj: cămară, beci, magazie, cameră rece, spațiu de rezervă și loc al supraviețuirii domestice. Comunismul a mutat oamenii în „cutii de chibrituri”, dar n-a putut muta „gospodăreala” din ei. Și fiindcă apartamentul nu avea curte, beci, pod sau șură, balconul a fost obligat să le inventeze pe toate, în câțiva metri pătrați suspendați deasupra orașului cu pretenții metropolitane.

Apartamentul fără gospodărie

Blocul comunist a fost una dintre marile forme ale modernizării românești, dar și una dintre marile ei amputări. Pentru multe familii venite de la sat sau legate încă organic de mediul rural, mutarea la bloc nu a însemnat doar trecerea de la casă la apartament, ci și pierderea unei întregi infrastructuri domestice. La curte, gospodăria avea anexe. Avea beci, pod, șopron, magazie, loc pentru lemne, loc pentru cartofi, loc pentru butoiul cu varză, loc pentru damigeană, loc pentru uneltele care nu se aruncau niciodată, fiindcă, într-o zi, sigur aveau să folosească la ceva. Apartamentul urban oferea canalizare, apă caldă, căldură centralizată, camere, baie, bucătărie și balcon. Era o locuință idealizată spre abstract, proiectată pentru omul statistic, nu pentru memoria practică a țăranului devenit muncitor, funcționar, tehnician, profesor sau pensionar de oraș.

De aceea, balconul a fost repede scos din funcția lui arhitecturală inițială. El nu a mai fost doar spațiu de aer, lumină sau privire spre stradă. A devenit prelungirea firească a unei gospodării care nu încăpea în planul de bloc. Într-o lume ideal urbană, balconul ar fi putut fi locul unei cafele, al unei mese mici, al unei plante, al unei deschideri spre cartier. În România comunistă, el a devenit „camera rece” a apartamentului. Acolo se puneau borcanele, sticlele, lăzile, cartofii, ceapa, merele, murăturile, damigeana, lucrurile „bune de păstrat”. Balconul închis nu exprima în primul rând frica de exterior, ci nevoia de a recupera interiorul pierdut al gospodăriei tradiționale.

În acest sens, balconul nu trebuie judecat prea repede din perspectiva fațadei alterate estetic sau a urbanismului compromis, deși și acestea sunt adevărate. El trebuie înțeles mai întâi ca soluție de viață. Oamenii nu închideau balconul doar pentru că voiau să modifice arbitrar orașul, ci pentru că apartamentul nu le ajungea. Nu le ajungea practic, dar nici simbolic. În el nu încăpea logica veche a proviziei, a iernii pregătite din toamnă, a hranei puse deoparte, a lucrurilor care trebuie să fie la îndemână. Balconul închis este una dintre cele mai clare dovezi că urbanizarea românească a fost administrativă înainte de a fi mentală. Oamenii au fost aduși la oraș, dar au continuat să gândească prin gesturile gospodăriei.

Beciul suspendat

Pe vremea „tovarășului”, balconul închis nu avea încă prestigiul alb, lucios și aproape igienic al termopanului postcomunist. Era făcut din cornier, sticlă simplă, fixată cu chit. Nu era o lucrare definitivă, ci o soluție tehnică efemeră a epocii, întreținută periodic și cu răbdare. Cumpărai chit, cumpărai uleiul de in necesar, le frământai până prindeau consistență, apoi fixai geamurile în rama metalică. Din când în când, chitul se usca, crăpa, se desprindea, iar operația trebuia reluată. Geamurile nu trebuia să joace, să vibreze, să se spargă. Balconul acesta nu era confort modern, ci gospodărire aplicată pe beton.

Acolo se organiza o lume. Pe rafturi stăteau borcanele de zacuscă, bulionul, compoturile, castraveții murați, gogoșarii, ardeii copți. În colțuri apăreau sacii de cartofi, plasele cu ceapă, lăzile cu mere, sticlele goale care sigur aveau să fie bune la ceva. Uneori, dacă spațiul permitea și vecinătatea suporta, se găsea loc și pentru butoiul cu varză. Balconul devenea astfel un beci suspendat, o anexă rece (în măsura în care zeii meteorologiei stabileau asta), lipită de apartament și scoasă în afara lui și totuși suficient de aproape pentru a fi supravegheată. Era spațiul în care toamna era transformată în iarnă suportabilă.

Imaginea merelor învelite în ziare spune aproape totul despre această lume. Mărul nu era aruncat pur și simplu într-o ladă, ci izolat, protejat, păstrat. Era învelit în hârtie, așezat cu grijă, uneori acoperit cu pături ca să nu înghețe. În acel gest minor se află o întreagă civilizație a prevederii. Nimic nu trebuia risipit. Nimic nu trebuia lăsat pradă frigului, umezelii sau întâmplării. Fructul era salvat din toamnă pentru un viitor nesigur. Balconul devenea locul unde timpul era administrat gospodărește, cu ziar, pătură, ladă și grijă.

„Să ai pe ce pune mâna”

Cea mai puternică memorie a balconului comunist nu este, până la urmă, una vizuală, ci una verbală. „Să ai pe ce pune mâna, mamă”, spunea mama mea, referindu-se la făină, cartofi, ulei, zahăr, lucruri simple, grele, fără prestigiu, dar cu valoare de salvare. În această propoziție era o istorie întreagă. Nu era vorba despre abundență, ci despre apărare. Balconul închis era, în felul acesta, răspunsul domestic la o istorie în care viitorul nu fusese niciodată garantat. În imaginarul românesc, beciul casei de la țară avea ceva legendar. Era locul din care puteai trăi dacă veneau turcii, tătarii, rușii, războiul, foametea, iarna, tranziția sau orice altă formă a răului. Nu conta întotdeauna numele primejdiei. Conta reflexul de a nu fi prins cu cămara goală. O societate care a trecut prin invazii, ocupații, secete, foamete, colectivizare, penurie și inflație nu privește provizia ca pe o excentricitate ci ca pe o formă elementară de inteligență.

De aceea, balconul nu depozita doar alimente, ci liniște. Făina, cartofii, merele, zacusca, butoiul cu varză sau damigeana nu erau simple obiecte alimentare, ci garanții afective. În ele se afla sentimentul că, orice s-ar întâmpla, există ceva la îndemână. Această economie a proviziei nu era doar rurală, ci istorică. Ea venea dintr-o Românie care învățase că lumea se poate schimba peste noapte, că magazinele se pot goli, că prețurile pot scăpa de sub control, că statul poate promite și nu poate livra. Balconul închis era mica rezervă de autonomie a familiei.

Satul care urca în lift

De multe ori, balconul de bloc nu era alimentat doar din piață sau din comerțul urban, ci din gospodăria țărănească a părinților. Apartamentul orașului trăia într-un circuit familial care lega blocul de sat. Veneau saci de cartofi, plase cu ceapă, mere, nuci, ouă, brânză, carne la garniță după tăierea porcului, borcane de zacuscă, sticle de bulion, damigene cu vin, câte o găină, câte o bucată de slănină, câte o ladă pusă în portbagaj, în tren sau în autobuz. Satul nu dispărea când copilul se muta la oraș. Urca în lift, intra pe hol, se așeza pe rafturi și rămânea în balcon sub forma unei rezerve pentru iarnă.

Acest circuit al mâncării era și o circulație a afecțiunii. Părinții nu trimiteau doar produse, ci grijă concretă, tradusă în greutate: sacul, borcanul, damigeana, lada. Copiii plecați la oraș puteau avea serviciu, apartament, școală pentru copii și statut urban, dar iarna lor era încă pregătită, măcar în parte, de mâinile părinților rămași la țară. În spatele fiecărui borcan de zacuscă se afla o zi de muncă. În spatele unei plase cu ceapă se afla o grădină. În spatele unei damigene se afla o vie mică, o toamnă, o trudă și o formă de iubire care nu știa să se exprime abstract.

Aici se vede cât de incompletă a fost urbanizarea românească. Orașul nu a rupt satul, ci l-a absorbit în apartamente. L-a micșorat, l-a înghesuit, l-a pus pe rafturi, l-a acoperit cu pături, l-a ascuns după geamuri de balcon. România urbană nu a fost, multă vreme, o lume separată de România rurală, ci o extensie a ei în beton. Copiii locuiau la bloc, părinții produceau la curte, iar balconul făcea legătura dintre cele două lumi. Era frontiera lor materială.

Vinul de balcon

Dintre toate formele prin care balconul închis a încercat să înlocuiască anexele gospodăriei, vinul făcut la etaj rămâne cea mai ambițioasă. Zacusca se putea pune pe raft, cartofii se puteau ține în sac, merele se puteau înveli în ziare, varza se putea înghesui într-un butoi. Dar vinul presupunea altceva: fermentație, răbdare, miros, risc, speranță. Presupunea ca balconul să nu fie doar cămară, ci cramă. Era poate cea mai îndrăzneață încercare de a muta gospodăria rurală în apartamentul comunist.

Socrul meu a fost un exemplu aproape eroic al acestei încăpățânări. Se chinuia să facă vin în balcon cu o seriozitate care ar fi meritat, uneori, un rezultat mai bun. Struguri, damigene, furtunașe, dopuri, verificări, gustări, explicații, speranțe. Rezultatul era adesea discutabil, dar omul nu se lăsa. În fiecare toamnă, damigeana redevenea promisiune, iar balconul redevenea locul unde orașul accepta, măcar pentru o vreme, să miroasă a curte. Era ceva comic și înduioșător în această perseverență. Omul știa, poate, că vinul nu va fi niciodată cine știe ce. Dar nu despre performanță oenologică era vorba. El jinduia la dreptul de a rămâne gospodar.

A face vin în balcon însemna să refuzi condiția complet pasivă a locatarului urban. Blocul îți spunea că ești beneficiar al unei locuințe standardizate. Damigeana îți amintea că poți încă produce ceva cu mâna ta. Apartamentul îți oferea camere și instalații; fermentația îți oferea iluzia unei continuități cu via, cu beciul, cu toamna transformată în rezervă. Chiar și când vinul ieșea prea slab, prea dulce, prea acru sau prea tulbure, gestul rămânea încărcat de sens. Nu conta numai ce ajungea în pahar. Conta faptul că cineva, într-un balcon cu cornier, sticlă și chit, refăcea cu încăpățânare ritualul vechii gospodării. Vinul de balcon era adesea discutabil ca băutură, dar impecabil ca biografie.

Zacusca, biblioteca iernii

Dacă vinul de balcon avea ceva eroic și riscant, zacusca avea solemnitatea ei tăcută. Borcanele așezate pe rafturi semănau cu o bibliotecă a iernii. Fiecare borcan păstra o parte din toamnă: vinete coapte, ardei copți, ceapă, ulei, muncă lungă, miros de fum, mâini obosite, capace verificate, etichete scrise de mână. Nu era doar mâncare, ci timp conservat. Într-un apartament de bloc, unde spațiul era puțin și viața se strângea în dulapuri, zacusca aducea sentimentul unei abundențe câștigate prin efort.

Rafturile din balcon aveau propria lor ordine. Borcanele nu erau puse la întâmplare. Cele mai bune stăteau într-un loc, cele care trebuiau mâncate mai repede în altul. Compoturile, murăturile, bulionul, zacusca, dulceața, toate formau o arhivă alimentară a familiei. Nu una a memoriei scrise, ci a celei comestibile. Știai cine a făcut borcanul, când a fost pus, dacă a ieșit bine, dacă trebuie păstrat pentru musafiri sau deschis într-o seară obișnuită. Balconul devenea, astfel, un spațiu al administrării morale a resurselor. Nu consumai pur și simplu. Alegeai, calculai, amânai, păstrai.

În această cultură a proviziei există o demnitate care nu trebuie confundată cu zgârcenia. A pune zacuscă, a păstra mere, a ține cartofi, a avea făină, a verifica borcanele însemna să transformi nesiguranța în ordine. Însemna să iei o lume instabilă și să-i răspunzi cu rafturi. Nu cu mari teorii, nu cu revoltă, nu cu program politic, ci cu borcane. Aceasta este una dintre marile forme ale supraviețuirii domestice românești: istoria poate fi rea, dar cămara trebuie să fie plină.

Balconul închis nu este doar un detaliu al locuirii comuniste și postcomuniste, ci una dintre cele mai clare sinteze ale prezentului românesc privit istoric. El arată că România nu s-a urbanizat printr-o ruptură completă de sat, ci printr-o lungă negociere între apartament și gospodărie. În câțiva metri pătrați închiși cu cornier, sticlă și chit, apoi cu termopan și PVC, au supraviețuit beciul, cămara, curtea, grija pentru iarnă, neîncrederea în abundență, afecțiunea părinților rămași la țară și orgoliul celui care vrea să producă ceva cu mâna lui, chiar și un vin cu o calitate discutabilă. De aceea, balconul închis trebuie privit cu mai multă înțelegere decât îngăduie judecata estetică rapidă. El a urâțit multe fațade, fără îndoială, dar a păstrat o lume. A fost locul în care România rurală dezrădăcinată a continuat să trăiască la oraș, în borcane, damigene, lăzi, pături și rafturi. Comunismul a mutat oamenii de la curte la bloc, dar n-a putut muta curtea din oameni. Iar balconul închis a devenit dovada cea mai modestă și mai grăitoare a acestei încăpățânări.