Noua Odisee a lui Christopher Nolan a fost lansată la 17 iulie 2026 și îi distribuie, între alții, pe Matt Damon în rolul lui Ulise, Anne Hathaway în cel al Penelopei, Zendaya în rolul Atenei și Lupita Nyong’o în rolurile Elenei și Clitemnestrei. Filmul se prezintă drept o transpunere cinematografică a epopeii fundamentale a lui Homer, nu drept o poveste vag inspirată de ea și nici drept o ucronie mediteraneeană.
Precizarea este importantă, fiindcă nu mă interesează să discut dacă Lupita Nyong’o este frumoasă. Este. Nici dacă o actriță de culoare poate juca un personaj din patrimoniul cultural european. Evident că poate. Actorii nu sunt obligați să prezinte certificate genealogice înainte de audiție, iar teatrul a supraviețuit secole întregi tocmai fiindcă publicul a acceptat convenția. Bărbații jucau rolurile femeilor în tragediile shakespiriene, un danez e Hamlet fără să fie prinț, un englez poate fi Cezar fără să fie roman, iar Brad Pitt a putut fi Ahile fără să fi petrecut copilăria alergând desculț prin Ftia epocii bronzului.
Brad Pitt este chiar un contraexemplu util. Ahile al lui era un star hollywoodian din 2004, cu dantură americană, musculatură de sală, păr de reclamă la șampon și o cantitate de ulei pe piept care ar fi putut schimba balanța energetică a războiului troian. Filmul nu era o reconstituire antropologică. Publicul accepta convenția pentru că Brad Pitt nu trebuia să fie Ahile biologic, ci să-l reprezinte. Așadar, problema nu este abaterea de la exactitatea istorică. Mitul însuși nu este istorie, iar poemele homerice au trecut printr-o îndelungată tradiție orală, au fost reinterpretate de dramaturgi, filosofi, poeți și, ulterior, romancieri și nu au stat niciodată închise într-o ladă sigilată de Ministerul Culturii. O poveste vie este repovestită. Uneori este spusă din perspectiva celui învins sau împinsă într-o epocă nouă. Nimic grav până aici.
Problema începe atunci când modificarea nu e convenție, ci o afirmație despre lumea însăși, iar creatorul refuză să urmărească efectele acelei afirmații. În literatura SF, aceasta ar fi o eroare elementară de construcție. Pot introduce teleportarea într-o societate, însă din clipa aceea trebuie să mă întreb ce se întâmplă cu frontierele, războiul, economia, familia, turismul, contrabanda și instituția navetei zilnice. Nu pot folosi teleportarea doar pentru ca eroul să ajungă mai repede la întâlnire, după care să las restul lumii să funcționeze exact ca înainte. Premisa nu este o broșă prinsă pe reverul poveștii.
La fel stau lucrurile și într-o lume homerică reinterpretată. Dacă acceptăm că populațiile africane sunt prezente în mod firesc în regatele aheene nu e nicio problemă. Avem însă o altă lume. O lume cu alte migrații, alte rute comerciale, alte căsătorii dinastice, alte alianțe, alte conflicte și, inevitabil, alte mituri. Oamenii nu călătoresc pur și simplu. Își poartă cu ei zeii, spaimele, poveștile despre începutul lumii, monștrii, ritualurile funerare și felul în care își imaginează frumusețea.
Cum se face atunci că Elena poate fi o femeie de culoare, dar toate făpturile cu care se întâlnește Ulise provin în continuare exclusiv din imaginarul egeean? Avem nimfe, ciclopi, sirene, vrăjitoare, zei olimpieni, Scila și Caribda. Lipsesc însă urmele mitologice ale populațiilor pe care distribuția filmului le presupune integrate de multă vreme în această lume. Oamenii au fost actualizați, însă imaginarul lor a rămas închis etnografic în vechea Grecie.
Unde sunt poveștile lor? Unde sunt zeii cu care au venit? Unde sunt eroinele, spiritele, formele magiei și ale sacrului rezultate din întâlnirea culturilor? De ce diversitatea se oprește la epidermă și nu pătrunde niciodată în mitologie? Putem merge liniștiți până la capătul acestui fir ideatic. De ce să nu apară și războinice africane în armata aheilor? Sunt frumoase, pot fi feroce și, cu puțină disciplină, încap câteva și în calul troian. De ce să nu avem un personaj coborât direct din Wakanda? Nu mă deranjează. Numai să mi se spună cum a ajuns acolo, ce lume a produs-o și de ce prezența ei nu a schimbat nimic în jur.
De fapt, problema poate fi redusă la un elefant troian. Să presupunem că, în locul calului, aheii construiesc un elefant uriaș. Nu mă deranjează elefantul. Poate fi splendid, poate avea fildeș aurit și poate ascunde în el nu treizeci de războinici, ci o întreagă unitate specială a Infanteriei Stelare. Numai că, din clipa în care elefantul apare în fața zidurilor Troiei, lumea trebuie să știe de existența lui. Cine l-a văzut înainte? Cine știe ce este? Din ce cultură vine imaginea lui? De ce troienii îl primesc? Ce înseamnă pentru ei? Dacă nimeni nu își pune aceste întrebări, nu avem un elefant troian. Avem un cal troian cu trompă pusă în postproducție.
Sigur, Wakanda aparține altui univers și tocmai de aceea gluma funcționează. Duce până la capăt o logică pe care filmul dorește s-o aplicăm numai selectiv. Ni se cere să acceptăm imediat schimbarea vizibilă, dar să considerăm nepoliticos orice interes pentru consecințele sau originile ei. E ca și cum eu aș cumpăni o minge pe nas, iar lumea ar trebui să creadă că sunt focă la delfinariu. Pot executa gestul. Poate chiar grațios. Dar îmi lipsesc anatomia, bazinul, dresorul și restul spectacolului. Nu am devenit focă. Am împrumutat un semn exterior și cer publicului să completeze diferența prin bunăvoință. Iar dacă publicul refuză să mă aplaude îl acuz că e înapoiat și mă persecută fiindcă sunt gras.
În cazul unei lumi ficționale, bunăvoința spectatorului are limite. Cititorul sau privitorul acceptă imposibilul mult mai ușor decât incoerența. Acceptă ciclopul, sirenele și intervenția zeiței Atena fiindcă toate aparțin aceluiași sistem simbolic. Acceptă și o Mediterană alternativă, profund amestecată etnic și cultural. Ar putea fi fascinantă. Dar, din clipa în care o propui, trebuie să o construiești. Ai putea imagina o mare migrație pornită cu secole înainte de războiul troian. Ai putea inventa un imperiu maritim african, alianțe cu regatele egeene, dinastii mixte și un panteon în care zeii olimpieni s-au contopit cu divinități venite din sud. Ai putea crea o ucronie extraordinară, în care războiul troian ar avea alte cauze și Odiseea ar deveni călătoria printr-o Mediterană cu adevărat nouă.
Numai că ucronia cere muncă. Trebuie să alegi punctul de divergență, să urmărești migrațiile, să modifici economia, religia, limbajul puterii și memoria colectivă, cu alte cuvinte, să urmărești consecințele până la capăt, să legi acele „loose ends” ale narațiunii. Nu este suficient să păstrezi corăbiile, coifurile, zeii și raporturile sociale ale lui Homer, după care să schimbi distribuția și să declari că lumea a fost regândită.
În fond, întrebarea este de ce lumea care a produs o o Elenă neagră rămâne albă în tot ceea ce nu se vede imediat.
Aici începe să se simtă lenea culturală a unei industrii care dorește efectul unei lumi noi fără efortul de a o inventa. Homer furnizează deja numele, prestigiul, corăbiile, monștrii, războiul, iubirea, trădarea și nostosul. Publicul vine cu amintirile și cu respectul pentru poveste. Creatorului îi rămâne să modifice elementele imediat vizibile și să prezinte această operațiune drept curaj artistic. Sau teză identitatră.
Este mult mai greu să inventezi un rege mediteraneean dintr-o lume alternativă. Trebuie să-i construiești regatul, genealogia, dușmanii, religia și motivul pentru care pleacă pe mare. Este și mai greu să inventezi o prințesă aztecă memorabilă, fiindcă nu primești de la Homer nici Troia, nici calul, nici cele o mie de corăbii. Trebuie să creezi ceva care să conteze înainte ca publicul să-l recunoască.
Studiourile declară că vor personaje noi și alte perspective, dar nu par să creadă că acestea nu pot trăi fără proteza unui titlu consacrat. Vor o altă Elenă, însă nu au curajul să-i dea alt nume. Vor o nouă lume, dar doresc s-o filmeze în decorurile simbolice ale celei vechi. Este o avangardă cu centură de siguranță: schimbăm totul, cu condiția ca spectatorul să fi cumpărat deja biletul pentru marcă.
Firește, se poate spune că toate acestea nu sunt decât convenții de casting. Poate că sunt. Atunci însă trebuie tratate ca atare, cu modestia convenției. Brad Pitt nu ne-a cerut să credem că aspectul lui dovedește o istorie alternativă a populațiilor egeene. Era un actor celebru care îl juca pe Ahile. Dacă și Lupita Nyong’o este pur și simplu o mare actriță care o joacă pe Elena, discuția se poate încheia aici. Dar justificările contemporane ale acestor alegeri invocă adesea reprezentarea, revizuirea canonului și necesitatea ca vechile povești să reflecte lumea de astăzi. Din clipa aceea, castingul încetează să mai fie o simplă convenție și devine un program estetic, care poate fi judecat după ceea ce construiește.
Nu susțin că Homer trebuie ecranizat în formol. Nu vreau actori selectați după măsurători craniene și nici certificate de autenticitate eliberate de arheologi. Mă deranjează însă schimbarea fără urmări, aplicată numai acolo unde camera o poate fotografia. Libertatea artistică îți permite să faci din Elena o femeie de culoare, din Ulise un extraterestru și din calul troian o navă orbitală, dar nu te scutește de construcție. Dacă ai alterat premisa, trebuie să-i urmărești efectele până în economie, mitologie, putere, familie și război. Cu alte cuvinte, poți pune orice în fața zidurilor Troiei. Chiar și un elefant. Numai că, dacă vrei să cred că aparține acelei realități, trebuie să construiești și lumea în care el a putut ajunge acolo.
woow... felicitări pentru analiză...
Un text superb!