Extraterestrul, oglinda angoaselor umane

Din seria „Mituri și arhetipuri în cultura pop”

Origini

Cel mai vechi exercițiu de imaginație al omenirii este, probabil, alteritatea. Încă din vremea epopeilor, oamenii au avut nevoie să-și inventeze un „altul” – barbarul de peste munți, demonul din subteran, zeul care locuiește deasupra norilor. Acest „celălalt” a fost mereu mai mult decât un simplu străin: era un reper, un adversar, un interlocutor. Atunci când angoasele oamenilor au devenit mai complexe, acest străin a trebuit să devină la rândul său mai desprins de realitățile lumii fizice, mai sofisticat. Iar omul a ridicat privirea spre cer. Alteritatea a primit o nouă înfățișare: ființele venite din alte lumi.

Numite mai târziu „extratereștri”, aceste personaje nu au fost niciodată cu adevărat desprinse de logica umană, rămânând antropomorfe în gândire, motivație sau chiar sentimente. Chiar și atunci când scriitorii le-au dat tentacule, aripi sau corpuri uriașe, mintea lor a rămas surprinzător de familiară. Logica, emoțiile și pasiunile sunt tot ale noastre. De fapt, istoria extraterestrului în literatură este istoria omului care se privește în oglinda cosmosului și se recunoaște pe sine, travestit în alte forme.

Antichitatea: începutul satiric

Prima apariție notabilă a unor „locuitori ai altor lumi” vine dintr-un text care, la origine, nici nu voia să fie luat în serios. Adevărata istorie a lui Lucian din Samosata, scrisă în secolul al II-lea, e o satiră a poveștilor fantastice de călătorii. Și totuși, acolo găsim un fel de turism pe Lună și apoi pe Soare. Și ce se află în aceste destinații bizare? Împărați, armate, războaie. Exact ceea ce autorul cunoștea din propria lume greacă, o realitate mutată într-un alt decor. Sigur, Lucian adaugă și detalii exotice – soldați cu trupuri de nor, oameni cu ochi bizari – dar esența nu se schimbă. Ei se ceartă, fac alianțe, trădează. Cu alte cuvinte, gândesc ca noi și se așază în matricea arhetipurilor noastre.

Multe secole mai târziu, în plină Renaștere, Johannes Kepler scrie Somnium (1608, publicat 1634). Lucrarea încearcă să fie mai „științifică”, măcar și pentru faptul că se dorea mai degrabă un text de știință popularizată, miza ei fiind răspândirea modelului heliocentric al sistemului solar. Sunt descrise ființe de pe Lună, adaptate mediului, unele reptiliene, altele insectoide. Biologic, par radical diferite de oameni, deși sunt simetrice și au în general aceleași părți anatomice cu contraponderea lor de pe Pământ. Dar când ajungem la comportament, vedem imediat mâna umanului: aceste ființe trăiesc în comunități, au obiceiuri de hrănire, se apără. Kepler nu poate ieși din logica naturalistului: chiar și „altul” trebuie să se comporte într-un fel care să aibă sens pentru noi.

La scurt timp, Cyrano de Bergerac publică L’Autre Monde (1650). Acolo, locuitorii Lunii și ai Soarelui discută despre religie, politică și moralitate. Exact preocupările Parisului secolului al XVII-lea, doar că ele sunt prezentate din perspectiva unor ființe care trăiesc în alte sfere.

Iluminismul și zorii modernității

Secolul al XVIII-lea aduce o schimbare de ton și prima relaționare directă cu un arhetip: exploratorul curios, despre care vom vorbi pe larg în capitolul dedicat călătoriilor inițiatice. Voltaire, în Micromégas (1752), ne face cunoștință cu un personaj uriaș, venit de pe o planetă ce orbitează în jurul lui Sirius. Acesta măsoară kilometri, dar e un savant rațional, un spirit dornic de cunoaștere obiectivă. Prin el, Voltaire încearcă să sugereze că dogmele religioase cu care s-a luptat toată viața sunt cumva contra naturii umane, care i-a valorizat întotdeauna pe cei isteți și îndrăzneți, capabili să judece rațional. În același registru scrie și Camille Flammarion, în Pluralité des mondes habités (1862), unde descrie planete populate de ființe înțelepte, armonioase, dar profund umane în plan arhetipal.

Abia la sfârșitul secolului al XIX-lea discursul devine mai întunecat. Lumea industrială e plină de tensiuni, imperiile coloniale cuceresc teritorii, iar anxietățile se reflectă în literatură. H.G. Wells, în Războiul lumilor (1898), rupe tiparul: marțienii lui nu seamănă cu oamenii. Sunt tentaculiformi, reci, mecanici. Și totuși, motivația lor e perfect recognoscibilă: vor să invadeze, să cucerească, să extragă resurse. Este, de fapt, un joc de oglinzi: Anglia victoriană, care se vedea stăpână a lumii, se descoperă victima unui imperiu și mai puternic. Mitul poporului atotputernic este analizat astfel în cele mai profunde aspecte, mai ales morale. Arhetipul cuceritorului nebiruit este analizat și din perspectiva învinșilor.

Extratereștrii modernității

Ajungem direct în cultura pop a secolului XX, cu câteva exemple mai mult decât grăitoare pentru referințele arhetipale și mitologice ale construirii personajelor extraterestre.

Universul Star Trek e populat cu zei și eroi inspirați de mitologia greacă și ce altă arhitectura epică putea fi mai potrivită pentru asemenea referințe decât călătoriile de tip odiseic, împletite într-o adevărata saga nordică? Data e un fel de Hercule nemuritor, cu dilemele și angoasele unui Golem, Q e un zeu din Olimp, puternic și capricios. Nebuloasele eterne trimit cu gândul la Cronos sau chiar la Gaia. Căpitanul Picard are o anumită încărcătură mesianică, nu ezită să se jertfească pentru ceea ce el consideră „valori umane” și lui i se opun tot felul de extratereștri care se inserează în contexte cu clare trimiteri biblice. Nu în ultimul rând, există nenumărate episoade în care personaje arhetipale analizează relația cu creațiile lor însuflețite sau cu extratereștrii salvați de la pieire, trimițând cu gândul la Pygmalion.

Seria Star Wars este practic o colecție de arhetipuri: Luke este eroul, Vader este personajul negativ, Obi Wan e mentorul, R2-D2 e vestitorul, Han Solo este personajul polimorf, Leia e companionul, C-3PO e bufonul sau copilul, în timp ce Chewbaca este bestia prietenoasă. Cel mai important personaj este probabil Yoda, care reunește calitățile mai multor arhetipuri și tocmai de aceea spune „Luminous beings we are”, o replică despre care fanii sunt de acord că trimite spre legătura inefabilă între ființa biologică și spiritualitatea ei.

Pentru cei care au strâmbat poate din nas la vederea unor referințe atât de „frivole”, să trecem și spre opere ceva mai complexe din punct de vedere ideatic. Stanislaw Lem, în Solaris (1961), inventează un ocean viu, care poate fi o inteligență, dar una complet străină. Aici, avem de-a face cu o translare magistrală a mitului mamei primordiale din care se naște substanța a tot „ceea ce este” spre o creatură care naște tot ce poate încăpea în mintea umană. De asemenea, în Solaris mai există două trimiteri arhetipale: cea a dorinței neîmplinite, a unei senzații de nemulțumire care nu dispare niciodată și cea a înțeleptului.

Arthur C. Clarke, în Childhood’s End (1953), imaginează ființe superioare, aproape angelice, care ghidează omenirea către un alt stadiu. Ursula K. Le Guin, în The Left Hand of Darkness (1969), propune locuitori ai unei planete fără gen fix, care trăiesc într-o societate radical diferită, dar această diferență vine din creionarea unor arhetipuri pe dos.

Ca o notă ironică, notez aici că intenționat m-am ferit să mă cufund în universul Dune, despre ale cărui mituri și arhetipuri aș putea scrie mult mai mult decât interesează pe cineva. Numai caracterul mesianic al lui Paul Atreides și dumnezeirea Împăratului Zeu mi-ar lua câteva zeci de pagini.

O alteritate familiară

Firul roșu e vizibil. Extratereștrii, fie umanoizi, fie radical stranii, sunt tot oameni mascați. Logica lor e a noastră, pasiunile lor sunt ale noastre. Ei sunt oglinzi în care vedem reflectate fricile, idealurile și contradicțiile noastre. Modalitățile literare de a da coerență lumilor îndepărtate și contururi ferme personajelor extraterestre sunt în general acelea de a le apropia de arhetipuri, de a le face recognoscibile, de a le împrumuta obiceiurile și motivațiile noastre.

Niciun autor nu a reușit, de fapt, să imagineze o conștiință complet străină. Când încercăm, ne lovim de limitele limbajului și ale gândirii. Putem inventa forme biologice uluitoare, dar pentru a le face personaje trebuie să le dăm intenții, și intențiile nu pot fi decât umane. Așadar, istoria extraterestrului în literatură nu este istoria întâlnirii cu „altul”, ci a întâlnirii cu noi înșine, sub travestiuri cosmice. Poate că într-o zi vom descoperi cu adevărat o inteligență radical străină. Dar până atunci, extratereștrii rămân un joc de oglinzi: niște alterități inventate care, oricât de departe le-am arunca în univers, continuă să poarte în ele chipul nostru.