„Friends” sau „Seinfeld”?

De la prosperitate la indiferență

Fără voia mea, am căpătat în chip nemeritat renumele unui om care ar putea răspunde competent la întrebarea: „care sitcom e mai bun – Friends sau Seinfeld?” Mda... Eu aș putea spune de ce mi-a plăcut și, mai ales, de ce mi-a displăcut unul dintre cele două seriale, dar nu am pretenția că părerea mea are vreo relevanță. Mai ales că viziunea mea e una cultural mai largă și se referă mai ales la un fenomen nociv, de normalizare a sociopatiei, în sens antropologic și nu clinic.

Sociopatia, o normă culturală în America anilor ’90

Sociopatia banală, funcțională, lipsită de dramatism, așa cum va fi ea „normalizată” de Seinfeld, nu este o anomalie culturală, ci produsul unei configurații istorice foarte precise. America anilor ’90 a traversat o perioadă rară: prosperitate economică stabilă, absența unui adversar ideologic major, o explozie a drepturilor democratice care au promovat individualismul și o relativă epuizare a marilor narațiuni morale care structuraseră secolul al XX-lea.

Sfârșitul Războiului Rece nu a adus doar o victorie geopolitică, ci și o suspendare a scopurilor. Odată dispărută presiunea confruntării existențiale, comportamentul nu a mai fost evaluat în raport cu valori sau cu idealuri colective, ci în funcție de eficiență, confort și succes individual. Binele și scopurile comune s-au fragmentat într-o sumă de strategii personale, menite să optimizeze plaisirismul.

În acest context, empatia a încetat să mai fie o obligație morală și a devenit opțională. Lipsa ei nu mai atrăgea sancțiune socială, atâta vreme cât individul funcționa în paradigma nouă: avea un loc de muncă, relații, discurs coerent și o identitate urbană stabilă. Detașarea emoțională, cinismul, ironia constantă și refuzul implicării devin semne de inteligență, maturitate lucidă și de adecvare. A fi afectat sau moral înseamnă să fii naiv.

Aceasta este mutația fundamentală a anilor ’90 în America: lipsa empatiei nu mai este asociată cu monstruozitatea sau patologia, ci cu adaptarea. Sociopatia nu mai apare ca deviere extremă, ci ca strategie rezonabilă într-o lume fără datorii morale explicite.

Sitcomul – genul prin excelență al normalității cotidiene – devine mediul ideal pentru această transformare fiindcă, prin râs, comportamentele sunt stabilizate și validate ca făcând parte din viața obișnuită.

Fraza-pivot

În acest climat de prosperitate fără tensiune morală, în care empatia a devenit opțională, iar distanțarea socială inteligentă a fost recompensată, două sitcomuri aproape contemporane, Seinfeld și Friends, au oferit nu doar simple variații de stil comic, ci două răspunsuri culturale radical diferite la aceeași erodare a responsabilității morale.

Seinfeld: normalizarea indiferenței

Seinfeld cristalizează această mutație printr-o regulă creativă celebră, formulată explicit de autori: „no hugging, no learning”. Această formulă nu este un capriciu stilistic, ci miza artistică a serialului. Personajele nu evoluează, nu interiorizează consecințe care să se transforme în experiență. Viața lor (ca și discursul) continuă liniar, indiferent de daunele produse altora.

Jerry, George, Elaine și Kramer nu sunt violenți și nu sunt cruzi în sens clasic. Ei sunt însă structural indiferenți. Empatia nu lipsește pentru că ar fi imposibilă, ci pentru că este inutilă și fiindcă ei își permit să nu fie empatici. Fiindcă sunt bogați, fiindcă sunt apărați de legi, fiindcă își permit acest gen de rebeliune și, mai ales, fiindcă ăsta e genul lor de valorizare personală. Sunt mulțumiți cu ei înșiși! Ceilalți oameni apar ca obstacole, inconveniente, rezerve de haz sau resurse temporare. Relațiile sunt fundamental tranzacționale, iar prietenia este o convenție de proximitate, nu o datorie morală. Personajele par să graviteze, ca și în Friends, în jurul unui frigider cu resurse aparent inepuizabile și folosite în comun, o metaforă cuprinzătoare pentru societatea americană a vremii.

Momentul-limită al serialului este reacția lui George la moartea logodnicei sale, Susan. Cauza morții este absurdă, dar relevantă: zgârcenia lui George, manifestată prin cumpărarea unor plicuri ieftine, cu lipici toxic. Reacția lui nu este durerea, nici vinovăția, ci ușurarea. Serialul nu condamnă această atitudine, nu o explică, nu o sancționează în niciun fel și nici măcar nu îi acordă prea multă atenție. Râsul stupid al publicului funcționează ca validare pasivă. Lipsa empatiei nu mai este nici tragică, nici excepțională. Este compatibilă cu viața normală. Seinfeld nu spune că e bine să fii așa, ci afirmă ceva mai neliniștitor: se poate trăi și așa.

Friends: repararea emoțională

Friends apare la doar câțiva ani distanță și funcționează ca o corecție. Dacă Seinfeld duce indiferența până la capăt, Friends încearcă să reconstruiască un spațiu de siguranță afectivă. Serialul nu neagă egoismul, dar îl repară social.

În Friends, personajele pot fi superficiale, imature sau egoiste, dar nu sunt niciodată indiferente. Orice conflict se discută, se explică și are un verdict emoțional în același episod. Structura este aproape invariabilă: tensiunea duce la confesiune, apoi la reconciliere. Grupul este instanța supremă de judecată, iar prietenia devine valoarea esențială. Aceasta nu este o revenire la o etică profundă, ci instituirea unei moralități terapeutice. Empatia este obligatorie, dar limitată strict la interiorul grupului. Nu există responsabilitate față de exterior, față de străini sau față de consecințele sociale mai largi. Totuși, nuanța implicată în fiecare episod este că, dacă societatea ar avea mai multe asemenea grupuri de prieteni sau dacă ar funcționa în ansamblu după regulile celor șase, lumea ar fi mai bună.

Notă de subsol: The Big Bang Theory

În acest context trebuie să ne referim și la The Big Bang Theory. Sheldon Cooper este, structural, un personaj de tip Seinfeld: lipsit de empatie, rigid, incapabil de internalizare emoțională, la limita a ceea ce poate fi numit autism social. Diferența este tratamentul narativ. Serialul îl plasează într-un univers de tip Friends. Sociopatul nu mai este nici normalizat, nici confruntat, ci explicat și infantilizat. Lipsa empatiei devine trăsătură simpatică, scuzabilă, convertită în motor comic într-o lume guvernată de afecțiune.

Paralela dintre Seinfeld și Friends descrie două strategii culturale diferite în fața aceleiași realități: erodarea empatiei într-o societate prosperă, lipsită de presiune morală majoră. Seinfeld asumă această realitate și o face vizibilă, fără vină și fără rușine. Friends o neagă afectiv și o acoperă cu prietenie. Primul este inconfortabil, la limita grețoșeniei, al doilea e liniștitor. Doar că Seinfeld a consacrat în cultura pop că poți trece liniștit peste moartea logodnicei fiindcă tu continui să trăiești. Și, cred sincer, această ultimă părere explică limpede care dintre cele două seriale e la inima mea.