Halatul, transformat în zeghe

Despre „legarea de glie” a tinerilor medici

În ultima vreme, am observat la mulți dintre cei de-o vârstă cu mine (eu sunt decrețel târziu, născut în 1970) o amnezie sulfuroasă. Pe 22 decembrie 1989, când am intrat în Casa Pătrată din Iași, sediul Comitetului Județean PCR, aveam în cap desființarea stagiului militar obligatoriu, a practicii agricole și a repartițiilor în „câmpul” muncii, pe care le vedeam ca pe niște forme de detenție mascată. Ne mai doream dezincriminarea avortului, măsura criminală care distrusese viețile unor colegi, burse și liberă circulație a persoanelor și a ideilor, alegeri și presă libere. Bine, ne mai doream și „blugi și banane”, dar nu în accepțiunea pe care a căpătat-o această sintagmă în ultima vreme. Câți dintre tinerii de atunci își mai doresc toate astea? Prea puțini, după gustul meu. Fiindcă altfel, nu i-am lăsa pe copiii noștri, pe medicii rezidenți, să se lupte singuri cu tentația unora de a restaura asemenea practici comuniste.

Hai să reînființăm repartițiile!

Recent, premierul Ilie Bolojan a opinat că, după justa măsură impusă de mintea vârlavă a domniei sale, medicii ar trebui să lucreze la stat o vreme și abia apoi să li se permită să emigreze. Deși e fix de-o vârstă cu noi, el uită (ignoră?) faptul că libertatea de a-ți alege profesia și locul unde o exerciți nu a fost un moft occidental importat. A fost una dintre revendicările noastre fundamentale. Nu simt decât dezamăgire și inadecvare când văd că „legarea de glie” a unora dintre cei mai deosebiți români, medicii tineri, vine de la noi, cei crescuți într-un sistem care ne programase existența încă din uterul mamelor noastre. Statul decisese când să ne naștem. Era firesc ca apoi să decidă unde să lucrăm.

Treizeci și șase de ani mai târziu, cu mina încleștată a unei statui crâncene, fermentată parcă în măruntaiele fetide ale unui trecut de smoală, premierul ne spune, cu aer pragmatic, că medicii „ar trebui” să rămână. Că ar fi corect. Că au o datorie. Dar de ce să nu mergem mai departe? De ce să nu îi trimitem de-a dreptul în glodurile Bărăganului și în pustiul Vasluiului, dându-le domiciliu obligatoriu? Avem un lot nou de brățări electronice! În felul ăsta, Ceaușeștii ar fi mici copii în relație cu realizările postrevoluționare.

Dacă vrea, statul poate să creeze un mecanism prin care studenții la medicină semnează, din anul I, un contract clar: primești finanțare, oferi câțiva ani de practică în sistemul public. Nu am nimic de obiectat. Contractul este expresia libertății asumate. Îl semnezi sau nu. Dar să schimbi regulile tocmai pentru cei mai buni, care au intrat primii, fără această clauză? Să le spui că libertatea pe care au presupus-o implicit devine condiționată? Asta nu mai este politică publică. Este revizionism comunistoid, fiindcă, repet, libertatea profesiei nu a fost un cadou. A fost o cucerire. Și generația noastră, a mea și a premierului, ar trebui să știe asta mai bine decât oricine.

Câte legi ar fi „atinse”?

Hai să facem însă un exercițiu de imaginație! În glumă fie spus, știu că ăsta e un lucru complicat pentru un ardelean din Aleșd, dar să încercăm! Să presupunem că se instituie o asemenea obligație. O minimă documentare ne arată că, din punct de vedere juridic, o obligație generală impusă tuturor absolvenților de medicină ar intra în conflict direct cu:

# Art. 41 din Constituție: dreptul la muncă și libera alegere a locului de muncă
# Art. 25 din Constituție: libertatea de circulație
# Art. 45 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene: libera circulație a lucrătorilor
# Art. 15 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE: libertatea profesională

Dincolo de această listă incompletă, problema esențială este alta: securitatea juridică. Statul nu poate modifica unilateral condițiile în care o persoană a intrat într-un sistem educațional. Dacă un student s-a înscris la buget într-un cadru în care nu exista obligație de serviciu, nu poți introduce ulterior o constrângere generală fără a încălca principiul predictibilității legii. Aceasta este diferența între statul de drept și statul care improvizează. Ideea că „ai primit educație gratuită, deci ești dator” duce cu gândul la moșulețul ăla sinistru, Bernie Sanders, și politicile lui inumane, în care trăiesc doar ăia de au bani!

Nu putem încheia acest capitol fără să ridicăm o sprânceană (deh, eu îmi permit luxul ăsta, fiindcă am două). Cât de neștiutor să fii într-ale dreptului, ca să spui așa ceva într-o conferință de presă? Oamenii pot înțelege, desigur, că sufletul tău a fost acaparat de memoria ancestrală a unui grofișor, dar să nu cunoști atât de flagrant legea?

Și părinții plătesc taxe

În dezbaterea aceasta există și un subtext periculos: cel școlarizat este tratat ca beneficiar privilegiat al statului condus de Guvern prin bugete arbitrare, nu ca participant la finanțarea lui. Și eu plătesc taxe! Și medicul plătește taxe. Și profesorul. Și antreprenorul. În baza taxelor noastre, credem ca educația publică este un drept fundamental, susținut de o societate întreagă, nu de un guvern vremelnic. Este un efort fondator pentru nația română. Și e natural ca de el să beneficieze cei mai buni dintre tinerii români, care, vrem nu vrem să acceptăm, sunt cei care se fac doctori. Dacă începem să condiționăm educația de obligații de serviciu impuse retroactiv, atunci trebuie să mergem până la capătul logicii: ce facem cu absolventul de politehnică, cu juristul, cu matematicianul? Pardon, cu ăsta din urmă știm ce facem.

Winston Churchill spunea, într-un celebru discurs parlamentar din timpul războiului, că dacă tăiem bugetul culturii și al educației pentru a finanța conflictul, atunci „pentru ce mai luptăm?” Ideea este simplă: educația și cultura nu sunt cheltuieli secundare. Sunt fundamentul pentru care merită să susții restul construcției. Dacă începem să transformăm educația într-un mecanism de obligație administrativă, atunci schimbăm natura ei. O convertim din investiție socială în instrument de constrângere. Să-i punem deci pe copiii de clasa a IV-a să sape șanțuri sau să ude ogoarele cu găleata!

A cere loialitate prin constrângere este întotdeauna semnul unei lipse de încredere în propria capacitate de a crea condiții atractive. E viziunea puțului sec. Medicii tineri nu pleacă pentru că nu își iubesc țara. Pleacă pentru că diferențele de infrastructură, salarizare, respect profesional și predictibilitate instituțională sunt gigantice. Statul poate crea motivație. Nu poate crea însă atașament prin decret. Au mai încercat unii și au „sfârșit prost”, ca să-l cităm pe Gorbaciov.

Se poate ca textul de mai sus să fie mai angajat, mai dur decât cele pe care le scriu de obicei. Iar pentru cei interesați, Catinca mea e filolog, la fel ca și logodnicului ei, Iustin, iar refuzul meu de a mă face medic a minat fundamental relația dintre mine și părinții mei. Există însă o vamă a vârstelor, una dincolo de care nu mai poți lăsa să treacă nesancționate asemenea atacuri sinistre la adresa generației copiilor tăi. Fiindcă, eu încă îmi aduc aminte de ce am mers la protest în 1989.