Roboții, frații vitregi ai omului

Din seria „Mituri și arhetipuri în cultura pop”

Când spunem „robot”, încă ne mai gândim la metal, șuruburi, programe, eventual la o linie de asamblare fără niciun operator uman. La ceva țeapăn, rece și calculat. Dar, în povești, nu e deloc așa. Roboții funcționează ca personaje doar atunci când sunt profund umani. Sub carcasa lor de metal trebuie să bată o inimă mitologică în care regăsim arhetipurile: fiul rebel, sclavul care se ridică împotriva stăpânului, copia care vrea să devină unică. Roboții sunt frații vitregi ai oamenilor. Și tocmai asta îi face irezistibili.

Roboții, în mituri și legende

Primul mare „automat” apare în Grecia. Talos, uriașul de bronz, păzea insula Creta. Invincibil, dar cu un singur punct slab: o valvă la gleznă. Când sângele divin i se scurgea, colosul se prăbușea. Putere uriașă, fragilitate ascunsă, arhetip pe care avea să-l consacre Ahile și călcâiul său. În tradiția iudaică, golemul e creat din lut și adus la viață prin cuvinte sacre. E protector, dar lipsa sufletului îl face primejdios. Avem aici de-a face cu un arhetip clar: cel al slujitorului scăpat de sub control.
Pygmalion funcționează pe un alt palier mitologic. Sculptorul se îndrăgostește de propria statuie și suferă atât de mult încât zeii dau viață creației sale. Arhetipul e limpede: omul proiectează umanitate. Vision, androizii romantici din manga, chiar și relația afectivă pe care o avem azi cu AI-urile din viața de zi cu zi, toate reiau acest fir.

Frankenstein și începutul modernității

Mary Shelley pune întrebarea decisivă: are dreptul la viață o creatură „fabricată” prin mijloace nenaturale? Și dacă da, ce norme morale ar trebui să i se aplice? Frankenstein e făcut din carne, nu din metal, dar e primul „robot” modern, un fiu renegat, un Prometeu osândit. El cere recunoaștere, cere iubire. Și, mai ales, obligă cititorul să reflecteze: cine poartă vina, monstrul sau creatorul?

Această ultimă întrebare se va afla în centrul tuturor poveștilor cu roboți după romanul Frankenstein și ea generează, chiar în acest moment, discuții filozofice aprinse, în limita curentului transumanist, al cărui document fondator are un titlu care spune totul „A cyborg manifesto”.

Nașterea robotului actual

În 1920, Karel Čapek inventează cuvântul „robot”. În piesa de teatru R.U.R., roboții nu sunt androizi din metal, ci muncitori fabricați. Termenul vine din verbul slav работать care înseamnă „a munci”. Robot este deci similar cu muncitor. (Oare C3PO știe chestia asta?) În piesă, sclavii se ridică și distrug omenirea.
Isaac Asimov schimbă registrul. El dă roboților cele trei legi – un „decalog” simplificat, dar la fel de umanist în esență, deși pune roboții într-o poziție de inferioritate clară. Ei devin nu doar muncitori, ci și figuri morale. Se confruntă cu dileme: ce faci când două legi intră în conflict? Cum alegi răul cel mai mic? Cine decide: omul sau mașina? Roboții lui Asimov sunt oglinzi etice, nu piese de metal. Cel mai adesea alegerea lor este prometeică.

Roboții, pe ecran

Pe marele ecran, roboții devin memorabili. În Metropolis (1927), Maria-robot e femeia fatal-mecanică, o Eva automată. În Blade Runner (1982), replicanții trăiesc tragedia conștiinței de sine. Când Roy Batty, moare în ploaie, el este un nou Ghilgameș, care cere nemurirea și nu o primește. În Ex Machina, Ava manipulează și scapă – e golemul rescris pentru secolul XXI. În Westworld, androizii visează, își amintesc, se revoltă, întregind mitul etern al sclavului care rupe lanțurile.
Terminator începe ca monstru ucigaș, dar devine tată protector. Un paradox care amintește de Minotaurul îmblânzit de tânărul John Connor, un Hercule firav și blond. În Star Trek, androidul Data joacă rolul filosofului, părând un Socrate alimentat de la o baterie, care vrea să râdă și să înțeleagă iubirea. Star Wars aduce alt registru. R2-D2 și C-3PO sunt bufonii loiali, perechea comică din teatrul antic. BB-8 e copilul jucăuș. Clonele? Soldați fabricați, dar cu individualitate. Roboți biologici care reiau aceeași întrebare: suntem identici sau unici?

Roboți în benzi desenate

Aici e ceva mai simplu. Ultron e titanul răzvrătit. Se ridică împotriva creatorului ca Lucifer împotriva lui Dumnezeu. Vision e inversul lui Pygmalion: statuia care iubește. Red Tornado e prins între program și dorința de a avea o familie – un erou tragic în stil clasic. Robotman e condamnat să trăiască într-un corp mecanic, ilustrând drama arhetipală a celor ce nu-și găsesc niciodată liniștea, oscilând între lumi. Astro Boy e copilul-mesia, golemul transformat în lumină.

De la Talos și golem la Ultron și Astro Boy, roboții poartă aceeași mască. Nu sunt doar povești despre tehnologie, ci și despre om. Prometeu, Ahile, Lucifer, Orfeu, Ghilgameș – toți au coborât în roboți. Și, probabil, cel mai bine poate fi înțeleasă structura arhetipală a roboților culturii pop citind Bicentennial Man, de Isaac Asimov, unde scriitorul american deconstruiește robotul, strat cu strat, pentru a descoperi, la final, omul.