Talentul de a fi inadecvat

Despre chinul subtil al consecvenței

Am un adevărat har pentru inadecvare. Nu în sensul spectaculos, nu ca formă de frondă asumată, ci în acel registru în care ajungi constant în contratimp cu ideile dominante ale momentului. Mult timp am crezut că e o problemă de adaptare. Că nu înțeleg suficient de bine regulile jocului sau că refuz, dintr-un orgoliu inutil, să le accept. Astăzi, înclin să cred că timpul nu e un șirag de momente separate, ci un continuum în care presiunile ideologice își schimbă direcția, dar nu și mecanismul. Iar dacă încerci să-ți conservi linia de gândire, vei ajunge inevitabil în afara majorității.

Vinovăția colectivă și reflexul simplificării

La începutul anilor 2000, după interviul acordat de Ion Iliescu publicației Haaretz, în care Holocaustul era relativizat prin comparații discutabile cu suferințele altor popoare, spațiul public românesc a intrat într-o fază de intens tremur moral. Era, într-un anumit sens, necesar. Problema a apărut atunci când această reacție a început să alunece spre o culpabilizare difuză, aplicată nu doar regimurilor și responsabilităților istorice, ci unei abstracțiuni colective numite „poporul român”.

Ca tânăr editorialist la Evenimentul, am scris atunci că această formă de vinovăție colectivă este nu doar inexactă, ci și periculoasă. Nu pentru că aș fi negat realitatea Holocaustului, ci pentru că refuzam o logică pe care o cunoscusem deja în forma ei concretă. Mama mea fusese exclusă de două ori din sistemul de educație, o dată din gimnaziu și o dată din facultate, în anii stalinismului. Nu de un „popor”, nu de o entitate abstractă, ci de un mecanism de putere care transforma ideologia în criteriu de selecție și era instrumentat de profesori evrei. Reacția la textul meu a fost violentă. Nu pentru că ar fi contrazis fapte, ci pentru că refuza o simplificare devenită, în acel moment, aproape obligatorie. Între nuanță și verdict, epoca a ales verdictul.

Astăzi, când afirm dreptul statului israelian de a se apăra de terorismul iranian, de o teocrație primitivă și criminală, sunt iarăși de partea greșită a discursului moral al intelighenției. Când spun că la un festival pentru tineri, niște asasini fără minte au ucis, au capturat și apoi au torturat tineri pentru simplul fapt că erau evrei, stârnesc reacții de respingere. Sunt desigur conștient că lupta din Palestina sau chiar cea cu Iranul sunt disproporționate din punct de vedere militar, dar am învățat în cartier, în copilărie, că vina asupra consecințelor unei bătăi este mai mult în dreptul celui care lovește primul.

Abatia și judecata ideologică a artei

Un episod similar s-a petrecut la lansarea Abației. Personajul central era un abate homosexual, iar o parte a publicului a reacționat cu disconfort sau respingere. Nu pentru că textul ar fi avut o problemă de construcție, ci pentru că tema în sine părea, pentru unii, nepotrivită. Era o reacție ideologică, chiar dacă venea dintr-o zonă conservatoare.

Astăzi, situația pare inversată. Când spun că mesajul identitar poate ajunge să dilueze efectul artistic atunci când devine scop în sine, reacția este din nou aceeași: sunt acuzat de misoginism sau de poziționări retrograde. Iar această acuzație vine în ciuda faptului că, în aceeași trilogie, există un personaj feminin care învinge în luptă cel mai formidabil soldat al imperiului și o altă femeie care deține cele mai puternice capacități telepatice din galaxie.

Adevărul însuși pare să se fi pitit printre cutume ideologice: n-ai voie să râzi de prima femeie comandant de vas din marina neo-zeelandeză, care a scufundat nava la prima ei misiune și nu poți afirma că indivizii născuți biologic masculi nu au ce căuta în sportul feminin. Dacă o faci și mai ai și ghinionul să fii alb și bărbat... gata! Ești ultimul om de pe planetă.

Restituirea și costul principiilor abstracte

La mijlocul anilor ’90, am scris că principiul restitutio in integrum este spectaculos pe hârtie și aparent moral, dar că va produce efecte toxice pe termen lung. Fragmentarea agriculturii, distrugerea structurilor asociative și instabilitatea instituțională mi se păreau consecințe previzibile. Reacția a fost imediată: am fost acuzat de comunism, chiar și atunci când am afirmat că modele funcționale, inclusiv unele admirate de criticii mei, cum ar fi marii producători italieni de vinuri, se bazează pe forme de asociere solidă. Argumentele nu contau. Ideea trebuia respinsă pentru că nu se potrivea cu dogma momentului.

Astăzi, aceiași oameni deplâng lipsa acestor structuri, care se traduce în incapacitatea de a atrage investiții sau fonduri europene, slăbiciunea organizării economice. Iar când sugerez că direcția nu trebuie abandonată, ci continuată în mod lucid (sprijin pentru producători individuali, dar și asociere funcțională, produse mai puține și mai bine definite) reacția este din nou aceeași. Eticheta se schimbă, mecanismul rămâne. Nu mai ești comunist, ești suveranist.

În realitate, nu s-a schimbat nimic esențial în poziția mea. S-a schimbat doar limbajul prin care ea este respinsă.

Privind aceste episoade, devine greu de susținut că ele sunt simple accidente. Ele descriu, mai degrabă, un tipar. În fiecare etapă există un set de idei care trebuie acceptate fără nuanță și un altul care trebuie respins reflex. A te situa în afara acestei logici nu înseamnă neapărat a greși, ci a refuza simplificarea. Poate că acesta este, în fond, adevăratul sens al inadecvării. Nu incapacitatea de a te adapta, ci consecvența de a aplica aceleași principii chiar și atunci când ele devin incomode. Într-un continuum în care contextul se schimbă permanent, consecvența nu te face stabil. Te face, inevitabil, inadecvat.