Unde nu-i cap, vai de…

E duminică, ziua zâmbetelor strâmbe

Mă întreb de multă vreme de unde anume au știut anticii că organul gândirii, cel care ne dă unicitate și capacitatea de a raționa, se află în cap. Poate fiindcă aici e gura, cu care vorbim? Poate fiindcă aici e fața, după care putem fi recunoscuți? Cine știe? Ar trebui să-l întreb pe ChatGPT. Cert este însă că, din cele mai vechi timpuri, craniul dușmanilor învinși și, ceva mai apoi, cele ale marilor artiști, conducători sau gânditori ai omenirii au constituit o fascinație macabră dar constantă pentru societate.

Shakespeare

Acum câțiva ani, făcea furori o știre care spunea că o echipă de cercetători (cum altfel?) britanici a concluzionat că din mormântul lui William Shakespeare se pare că lipsește craniul. Verdictul a venit în urma unei analize neinvazive a mormântului marelui dramaturg, aflat într-o biserică din Stratford- upon-Avon, și argumentele au fost relativ consistente, pornind de la zidăria diferită dintr-o anumită zonă a criptei și sfârșind cu enumerarea unor articole de presă din secolul al XIX-lea care pomeneau despre zvonurile că jefuitorii ar fi prelevat craniul Marelui Will ca să-l vândă unor colecționari.

Într-o notă ironică, ne putem întreba ce fantezie macabră poate satisface un asemenea articol de colecție. Poate că e folosit drept presse-papier pe biroul unui dramaturg lipsit de talent, care speră că relicva îi va da inspirație și valoare. Poate că e utilizat pentru a trasa complicate linii de sânge, în măsură să dovedească genealogii ADN secrete. Cel mai fain însă ar fi ca respectivul craniu să fi ajuns recuzită într-un teatru. Mi-l și imaginez pe Hamlet, care ar fi trebuit să țină în palmă craniul lui Yorick, declamând „To be or not to be” privind în găvanele goale ale celui care a scris acest vers.

Voltaire

Filozoful și omul de cultură francez a avut o postumitate extrem de agitată. Inițial, Biserica Catolică i-a negat dreptul la o înmormântare normală, ceea ce a făcut ca ritualul funerar să fie mutat într-o abație anonimă. Revoluționarii francezi i-au adus însă osemintele în Panthéon, de unde se spune că l-au dezgropat însă din nou monarhiștii, în jurul anului 1814. Ca totul să fie complet, în 1897, la Biblioteca Națională a Franței a fost descoperit un craniu etichetat „Voltaire”, ceea ce adâncește misterul.

Orice copil de școală știe că primele trei atribute ale gândirii lui Voltaire sunt toleranța religioasă, rațiunea și libertatea. Este de asemenea cunoscută aversiunea sa pentru totalitarism și pentru cei care nu manifestă dubii, gândind în verdicte. Dacă rămășițele pământești ale lui Voltaire ar putea fi un fel de far, din care să iradieze valorile gândirii sale, cel mai probabil, craniul său este cel de la Biblioteca Națională a Franței, ceea ce, pentru om de bibliotecă, dedicat prezervării culturii scrise a trecutului, așa cum mă consider și eu, e simbolic și trist deopotrivă.

Vlad Țepeș

Ca să venim puțin și pe meleagurile noastre, cel mai celebru craniu lipsă din istoria României este cel al lui Vlad Țepeș. Desigur, noi fiind parte a inefabilului fior mioritic, captiv între Carpați, Dunăre și Marea Neagră, avem mai multe variante ale destinului rămășițelor domnitorului, fiecare cu partizanii ei. Cea mai probabilă dintre ele este cea care spune că voievodul a fost decapitat, iar craniul său a constituit un trofeu foarte prețuit de Mahomed al II-lea, intrând apoi într-un soi de simbolism al Înaltei Porți. Restul oaselor s-ar afla la Mănăstirea Snagov, deși cercetări mai noi dar și mai puțin susținute spun că întregul schelet s-ar afla într-o biserică din Italia.

Dar la ce ar folosi astăzi craniul lui Vlad Țepeș? Mi-l imaginez ca totem al unei organizații naționaliste sau fundamentalist-ortodoxe. Sau poate că ar fi o relicvă perfectă în templul celor care spun că dacii au inventat becul cu incandescență și că Deceneu a schițat hărțile astrale după care sunt orientate piramidele din Egipt. Mai serios însă, mi-l pot imagina ca exponat (poate într-o raclă închisă) la Muzeul Național de Istorie, acolo unde ar putea fi văzut de cei care apreciază identitatea națională și de cei care au luptat pentru ea. În plus, cohorte de americani ar veni să vadă capul lui Dracula.

Dar la noi?

Cu riscul de a părea sinistru, mă întreb care dintre liderii ultimului secol de istorie românească este susceptibil să i se fure craniul pentru a deveni simbol pentru oameni care visează la glorie artistică, la principii filozofice sau la idealuri naționale. Ferdinand? Greu de crezut. Poate Regina Maria? Inima ei nu mai e la Balcic, dar acolo ar fi trebuit să fie. De Carol II, Mihai I, Ion Antonescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej n-are rost nici măcar să întrebăm (cu riscul de a produce mare deranj în comentarii). Ceaușescu? Cel mai probabil da, deși nu e limpede care ar fi scopul unei asemenea profanări. Iar restul... Doar Ion Iliescu a murit.

Paragraful de mai sus mă face să zâmbesc strâmb, fiindcă îmi aduce aminte de un proverb românesc: „Unde nu-i cap, vai de picioare”. Și nu, textul ăsta nu e încă o lamentare cu privire la cât de jalnică e România. Dimpotrivă, eu cred că poporul nostru nu e cu nimic inferior celorlalte popoare europene. Și poate tocmai de aceea a avut mereu lideri gata decapitați. Metaforic vorbind, desigur.