Vasluiul, pasa și pasul

Alte confesiuni ale unui microbist trist

Pasiunea mea pentru fotbalul românesc este adesea subiect de tachinări amicale care pomenesc de pierdere de timp și de lipsa de consistență a fenomenului. Dar eu nu-l privesc niciodată doar ca pe un joc. Dincolo de scor și de statistici, el poate deveni o oglindă simbolică a societății noastre, un spațiu în care se văd condensate reflexe colective, slăbiciuni istorice și forme de organizare socială, concepții de viață sau niveluri educaționale/profesionale. Un meci precum recentul România - Turcia, pierdut la limită, poate fi citit și din această perspectivă: nu doar ca un episod sportiv, ci ca o imagine redusă a felului în care funcționăm ca societate.

Nu putem pasa

Dintr-un motiv bizar, dar devenit deja istoric, fotbalistul român nu poate pasa. Statistica meciului o demonstrează cu prisosință. Turcia a încheiat partida cu 475 de pase reușite, față de doar 169 ale României. Și mai sugestiv este faptul că adversarii au reușit 383 de pase în jumătatea noastră, în timp ce România a avut numai 112 în jumătatea lor. La capitolul progresie ofensivă, contrastul devine aproape brutal: 170 de pase înainte pentru Turcia, față de 25 pentru România. Cifrele nu descriu doar o superioritate tehnică, ci un raport de forțe în care o echipă a construit și a controlat jocul, iar cealaltă a rămas blocată, incapabilă să lege faze și să mute mingea spre poarta adversă.

Centrările se opresc invariabil în primul om, lansările sunt ori prea lungi ori prea scurte, la mijlocul terenului se greșesc pase de patru, cinci metri. Dacă, Doamne ferește!, trebuie să mai paseze și în regim de viteză, fotbalistul român intră în panică, alege soluția cea mai lipsită de viziune, obsedat să nu greșească și să piardă mingea. Rezultatul e că, scufundat în ceața pe care i-o coboară pe ochi necesitatea de a juca în viteză, uită că nu se dau pase din margine în centru sau ignoră cu grație faptul că între el și coechipier se găsește un adversar care poate intercepta. E drept, că asta pornește și de la faptul că în 80 la sută dintre cazuri e cu spatele la poarta adversă.

Așa echipă, așa societate

Privit simbolic, acest deficit al pasei spune ceva mai adânc decât un simplu rezultat sportiv. Pasa presupune, înainte de toate, competență: să știi unde se află colegul, să anticipezi mișcarea fazei, să iei decizia potrivită sub presiune. Când mingea se pierde după una sau două atingeri, imaginea trimite inevitabil la o societate în care pregătirea este adesea insuficientă, iar competența nu reușește întotdeauna să devină normă.

Dar pasa mai presupune și încredere în coechipier. Ea este, în esență, renunțarea la iluzia că poți rezolva singur întreaga fază. Din acest motiv, jocul de joi poate fi citit și ca metafora unei societăți care încă are dificultăți în a lucra organic în colective, în instituții și în proiecte comune. Fiecare încearcă să „ducă mingea” pe cont propriu, iar rezultatul este ruptura jocului.

La toate acestea se adaugă disciplina. Sau, mai bine zis, lipsa ei. Fotbalul modern se sprijină pe rigoare tactică și pe respectarea rolului fiecărui jucător. Când disciplina lipsește, sistemul se fisurează imediat. Această imagine nu este străină nici spațiului nostru public, unde regula este adesea negociată, reinterpretată sau suspendată în favoarea improvizației.

Poate că tocmai de aceea victoria de la Vaslui din 1475 rămâne o excepție istorică atât de puternică în imaginarul nostru. Acolo, într-un moment rar, s-au întâlnit pregătirea strategică, disciplina și acțiunea colectivă. Nu întâmplător acel episod continuă să fascineze: el reprezintă excepția care confirmă dificultatea noastră istorică de a transforma solidaritatea într-o constantă.

Pentru prima dată în mulți ani, am hotărât că, marți, nu mă voi uita la un meci al echipei naționale, adică la cel cu Slovacia. Câtă vreme băieții ăștia (sau alții) nu vor învăța să paseze, am să încep și eu să zic „pas”. Ei cu pasa, eu cu pasul. Știu și ce o să fac. A apărut o carte nouă din universul Dune. Se cheamă „Mentații Dunei”, publicată de Nemira, în inprintul „Armada” și este tradusă de Cristina Ghidoveanu. Cred că o să ies ceva mai câștigat.